Elendora
(schiță)
1.
Mă apasă și
acum peste piept ca o piatră fierbinte povestea din copilărie trăită noapte de
noapte, în gând, cu Elendora, ca și cum peste ani cineva a întins spre mine
arcul său de aur, șuierând săgeți otrăvite. Lucruri asemănătoare citisem
adeseori în romane și nu le dădusem crezare. Dar n-am uitat vorbele spuse de
tata, când lângă cânepiștea noastră din deal, împreună, îngropam butucii de
vie, abia plantați, sub mușuroaie de pământ: „Trăim şi simţim cam tot ce ne-a
aşternut ursitoarele încă din leagăn și ce ar mai pluti în aer sau împrejur”.
Împlinisem, cred, unsprezece ani și tata spunea că trebuie să învăț încă de mic
să iau viața în piept. Lucram cot la cot cu tata deși uneori mă străduiam să
nu-i dau a înțelege că exista în mine vreo urmă de șovăială. E drept, câteodată
mai scânceam cu ochii pe cer, cu furia robului pe soarele care nu scăpăta mai
repede spre culcare. Cu coada ochiului trăgeam spre chipul tatei. Dar tata era
indiferent. De zidul acela de indiferență se izbea vraja visurilor mele. Căci dincolo de cânepişte, mult mai la vale se iţea o căsuţă
spre iaz; alb văruită, cu două ferestre oarbe cât un cerdac şi-un curnic pentru
păsări ca la oarece creştin în necaz. Părea o căsuţă pustie. Alta în vâlcea nu
era. Şi-acolo crescuse cea mai frumoasă fată din sat, Elendora. Că de-aş fi
avut un ulcior de galbeni cum auzisem că avea feciorul lui Roş-împărat; şi-un
cal ca al lui, de poveste… Ehei! Cum m-aş fi săltat eu în şa și uite aşa, ca un
prinţ m-aş fi înfăţişat în vâlcea la casa Elendorei. Fără îndoială toate astea erau și atunci de au rămas în imaginaţia mea. Degeaba
aruncam pe-atunci, gresia, pieptenele şi tot ce mai aveam, în urma mea, pentru a
ridica un munte, un zid, o pădure să-mi ascund povestea de ochii celorlalți.
„Calul meu, îmi ziceam, nu se teme de copaci şi aleargă. Potcoavele
scot fum și scântei sub gresia muntelui, ca un amnar”. Ca
vântul, ca gândul mă rugam, toată noaptea, că mi-era sufletul atât
de amar, să nu se înţepe frumoasa la deget cu fusul şi
pentru că-i fusese ursit, a muri. Ca-n basmul mamei despre
frumoasa-adormită, spus odinioară la gura sobei. Elendora avea cam de două ori
și ceva vârsta mea. Când mă zărea venind dinspre cânepiște spre iaz, parcă avea
aura soarelui animată pe chip. Deși tata spunea că munca la vie îmi dăduse
unele trăsături de adolescent, în prezența ei redeveaneam un copil firav și
fără apărare. Nu cred că a știut vreodată că eu chiar o iubeam și că aș fi
vrut, cu tărie, să dăinuie povestea noastră nemărturisită. Râdea și se înveselea
ori de câte ori mă punea să-i mai rostesc acele versuri ale lui Esenin care
aminteau despre răsunătorii zurgălăi și o harmonică-otravă ce înveselea jocul
unor flăcăi și fete de la țară. Când rosteam strofa: „Cel ce știe locul meu
sărac,/Revăzându-l, l-ar răzbi fiorul,/S-ar opri la fiece copac/Să-i sărute
bucuros piciorul”, mă opream pentru a o privi sfios.
-Ce
vorbe! Îmi place, îi auzeam clinchetul de clopoțel al glasului.
Apoi, Elendora
își ridica rochia până deasupra pulpelor ca de marmură și mă îndemna cu
ochii:
-Eh!
Pricep. Pot să pricep ușor unde bați!
Își lăsa apoi
poalele rochiei să cadă și privea de-a lungul iazului, spre pâlcurile de copaci
ce continuau să se desfacă în ambele părți, încet și în alunecare progresivă
către pâclele orizontului. Iar când îi rosteam poezia cu vulpea care
șchiopătase până la vizuină cu un picior zdrobit, i se oglindea în priviri
durerea provocată de gloanțele vânătorului trase în blana vulpii căzute în
viscol.
-Ah,
pricep că și ție îți pare rău. Gata! Ajunge. Trebuie să te duci și tu acasă. Și
mă lua de după cap cu brațele ei dezgolite și mă trăgea la piept de-și lăsa
sărutul ei fecioresc în părul meu moale. Îmi zicea: Dar să mai vii!
Plecam indecis,
însă aș mai fi vrut să-i mai spun câteva versuri din Esenin, din acele poezii
la care cuvântul se închină în genunchi și fără speranță dinaintea iubirii.
Seara adormeam
cu umbra nopții pe chip. Era suficient că doar eu știam taina întâlnirilor
noastre și toate astea pentru că o iubeam sincer. Chiar dacă ea nu avea să
cunoască vreodată motivul pentru care mă înfățișam la poarta ei și chiar dacă
Elendora își va trăi viața fără a bănui pricina acestui lucru, ori că în acele
scene sălășluia numai pentru mine
chemarea unui vis de iubire, era suficient că unul dintre noi credea. Tot ce
contează cu adevărat, la final e că ai iubit şi ai fost o poveste. Altfel viaţa poate a trecut ca un ropot de ploaie;
că până şi pe tine, calule din poveste, nu te mai ajută norocul. Nici jăratecul
nu te mai ajută, nici focul. Ce soartă ai și tu, calul meu mereu îngenuncheat
de atâta nenoroc! Pe atunci credeam în povestea care pusese stăpânire pe inima
mea tot mai grea. Și eram convins că în cetatea mult ferecată, s-au ars
fusurile din toată împărăţia aceea să nu se împlinească ursita. Așa credeam.
Ce-mi păsa că nu toate poveștile sunt adevărate? Elendora o chema pe frumoasă. Și mi-era dragă Elendora. Ca lanului de
grâu, ploaia de vară. Făceam ce făceam şi mă furişam spre vâlcea, până aproape
de iaz, unde ea se scălda uneori după
străjerii formați din pâlcuri de trestii, seară de seară. Ascultam
cântecul ei vrăjit cu „a ruginit frunza din vii…” şi încă despre ceva pe atunci
nelămurit. Urmau rândunelele luând calea depărtărilor. Nici soarele parcă nu
mai cobora sub pământ de pe linia orzontului. Trecuse vara iar toamna era şi ea
pe sfârşite. Iar frigul răzbea şi în vale şi întreaga vâlcea se cufunda în
mister. Spuneam acasă, că m-am întâlnit cu
zmeul pe câmp. Că-mi ţinuse calea şi se băgase în vorbă cu mine. Tata
pufnea şi râdea, mai să se frigă cu ciorbă. Dar mama bănuia încotro bat eu
câmpii. Mă lua deoparte şi mă ciufulea:
-Măi copile, eşti prea mic pentru ea. Știm
pe unde tot zăbovești. Iar eu negam cu tărie. Apoi, mama mă lua cu blândețe:
Vai, Andrei, să te pierzi la vârsta asta, tu?... Copile, n-ai de ce a te teme.
Steaua Tristeții nu va răsări în grădina cu stânjenei.
Cum aducea vorba despre stânjenei cum și uitam de pricina întristării.
Fiindcă stânjeneii îmi aminteau de zilele luminoase trăite alături de bunicul.
Când mi se făcea dor de bunicul rupeam câteva tulpini îmbobocite și mă
prezentam la mormântul său din cimitir ca un soldățel încins cu sabia la șold.
Dar acolo, sub tainica platoșă de borangic a iubirii mele nemărturisite îmi
descărcam sufletul de nenumăratele dovezi ale unor vise devorate de mari
speranțe. Adormeam hăituit de semnalele nopții întrebându-mă în zori: „Pentru
ce mă lovești, Doamne, ca pe un orb acele vise venite să-i tulbure somnul dacă
nu-mi aduci, peste zi, și alte întâmplări aurite?”
Și uneori
Elendora îmi apărea, în vise, ca un dar. Stăteam fermecat în faţa ei
îndrăgostit peste fire. Ca şi cum aş da bună seara unei prinţese. „Alta-i
povestea, spuneau şi buzele ei. Alta-i povestea acum, spuneau și ochii ei. Să
nu fii trist. Orice chemare trebuie suprimată oricum, altfel vei îmbătrâni şi
tu, şi calul. Și cetatea spre care mergi fără-ncetare mai îndepărtată va fi,
din veac în veac şi câţi încă s-or mai pierde pe drum!” „Da, Elendora,
murmuram. Ne vom aminti, cândva, de toate acestea când şi tu te vei furişa pe
urmele mele, în vise, și ca un spiriduş speriat de tunetul zilei te vei afla
dincolo de acel munte şi acea pădure, la drum”.
2.
Mai
deunăzi, într-o toamnă, tata m-a împins şi pe mine în lume. Ca-n vis. Plecam să
mă bat cu zarea cea largă. Și-n gară: ceață, vânt, zăpadă și tăcere. M-am
trezit recitând, în vagonul pustiu, din nou, din Esenin: „Pentru asta inima
mi-i moartă/Când privesc al anilor prăpăd…/Vechea casă c-un dulău la
poartă,/Parcă știu că n-am s-o mai revăd”. Elendora era gara. Elendora şi
trenul ce mă ducea. De la fereastra trenului le vedeam, celor de pe peron,
tremurând siluetele. Și totuși, îndată ce trenul se pusese în mișcare, fugind
cât mai departe de ai mei, realizam că lăsasem în voia soartei crâmpeie sfărâmate
din marea iubire și că întâlnirile mele cu Elendora la iaz aveau să fie ultimul
eveniment fericit din viață. „Adio! Până la vara viitoare”, le-am zis celor din
gară, şi celor rămaşi în urma trenului, câţi mai credeau că vor trece ceva
anotimpuri şi-n vara cu alte spice solare, seară de seară, jos în vâlcea, voi
putea relua acel vis. Visul pentru care surâdeam şi le povesteam uneori prietenilor,
despre Elendora fata din vâlcea și cuvintele îmi dădeau întruna ghes.
Descoperisem o nouă latură a vieții: încrederea în viață și în bucuriile ei.
Poate că tot ce spun acum, sună ca vorba duşilor de pe lume… Dar pe atunci le
dădeam trufaş, tâlc şi înţeles. „Va veni o zi când voi trece la fapte”, îm
spuneam. Să fiu ca acei bărbați despre care spunea Plutarh că merită să le
amintești numele când au săvârșit multe fapte mari. Nu se poate uita cum
Elendora mă îndemna să rup muțenia în care alunecam ca un copil rău: „Ce voiai
să spui? Spune, spune…”. Voiam să-i spun toate frământările mele. Dar mă
înspăimânta doar gândindu-mă cât de mult o iubeam și nu mă puteam ridica la
anii ei. „Nu-i așa?, îmi zicea. Ceea ce-i în mintea ta acum, e doar o
distracție”. Urma o tăcere scurtă. „Ce rău îmi pare că trebuie să pleci din
cătunul ăsta”, mai zicea.
Unii îi spun acestor clipe din viața lor: nenorocire, suferință. Dar eu
îmi spuneam că atâta timp cât există viață, oricât de departe te-ai afla de
iubirea ta, gândindu-te înapoi la cele trăite, există și fericire.
Târziu m-am întors. Eram mare. Ştiam că poveştile rămase
în urmă erau poate numai pentru puştani. Dar mi-ar fi plăcut, precum lui
De-Cu-Ziuă i se întâmplaseră-n poveste, timpul, la căsuţa din vâlcea, cu funii
groase, asemeni voinicului, să-l fi legat eu de pe-atunci!
-Nu mai locuieşte nimeni acolo! mi-a zis tata izbind cu
barda-n butucii noduroși cum se face pentru întinerirea viei. Tăiam via. Din
nou, amândoi. Peste ani. „A ruginit frunza din vii…” – sau aşa credeam că
trebuia să răsune din nou cântecul la care urmau şi rândunelele, cum se înşirau
ele în cârd spre apus. În timpan îmi răsuna cântecul unor ciocârlii mult
ridicate deasupra câmpiei. „De ce-mi pare cântecul vostru atât de cunoscut?
Despre ce cântați?, le strigam. Parcă pluteam, iarăși, în aerul meu, în platoşa
de aur a copilăriei”. „Tu ce cauți aici, zăpăcitule!” mă așteptam să le aud. Și
chiar le auzeam cum ciripeau de acolo de sus: „O fată cândva i-a plăcut fără
margini că inima îi era numai văpăi-năbădăi!”
Degeaba mai arunc gresia, pieptenele şi tot
ce mai am. Calul meu nu se teme de copaci şi aleargă. Potcoavele scot din nou
fum sub gresia muntelui, ca un amnar. Strigam în urma lor:
- Doar Dumnezeu știe dacă va mai veni o zi când îi voi
ieși dinainte și ea mă va privi, la fel, cu ochii rotunzi larg deschiși și-mi va
spune: „Ce vorbe? Îmi place.”
Mai departe,
dincolo de zările alipite de cer se tânguia timpul cu limbă de clopot și suliţi
de înger lăicer. Dar cred că pe tine, cititorule, nu te interesează lucrurile
acestea. De aceea mă rugam cu ochii îndreptați spre cer. În starea de
receptivitate sufletească în care se afla copilul din mine, rugăciunea aceasta
trebuia să-l impresioneze adânc pe Dumnezeu. Sudori reci mă treceau pe frunte. Şi-n tâmple: „Elendora,
Elendora, Elendora”, îmi vuia copilăria.
…Elendora
fusese ursită să o pețească un olar și să o ducă din vale, spre munte. Și cât
de sterpe păreau acum străjerii de la iaz, cânepiștea din deal și mușuroaiele
sub care îngropase tata via! Şi-atunci am coborât cu calul în poveste. Şi toate
oalele din cale, prin târguri, pieţe şi oboare luam ca prinţul în picioare.
Ca-n basmul mamei, spus odinioară la gura sobei unde-şi lăsase ea chipul în
ochii copilului aromind pe un caier şi-un fus.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu