Umblând în
cuibul mierlei
(prozopoem)
Mai mică de
statură, sora mea lunatecă (născuți în aceeași zi), odată cu căderea serii
ridica mâna stângă și arăta, prin fereastră, la ceruri. Nimeni nu înțelegea ce
arăta acolo, sus. O altă năzărire? Mama sărea de după sobă, lăsa fusul de tors
pe cufărul dăruit cu zestre cândva, de striga la tata: „Mergi, Ioane, de te
închină și aprinde candela la icoană!” Dar tata glumea cu mama și spunea că de
câteva zile, în zarzărul din fața casei noastre și-a făcut cuib o mierlă. Că,
pesemne, ea îi atrăsese atenția. Mai târziu am întrebat-o ce vedea ea acolo,
sus, pe cer. „Gândurile mele”, mi-a spus. Noaptea, înainte de a adormi mă tot
gândeam la ceea ce numai ea „văzuse” și credeam că dezlegasem iţele lor, odată cu zorii. Din
lăcașul memoriei se ivea, ca prin vis, Tetis, mama lui Ahile, care-i spunea:
„Ce rău şi ce jale te-apasă,/ Spune şi nu-mi tăinui. Împlinit e din partea lui
Zeus/ Tot ce-ai poftit înainte, când braţe ai-nălţat şi fierbinte/ Tu l-ai
rugat”. Și visul îmi dezlega misterul. Vedeam un păr plin cu pere de aur la
marginea unei câmpii cu spice de aur și păsări care ciuguleau din boabe, și ele
din aur. Multă vreme am crezut că acel vis fusese toată copilăria mea.
Nicidecum altceva. Visul acela revenea când și când. Era precum ploaia venită
cu norii. Precum lacrima ce-mi scânteia ca raza pe colţul pleoapei.
Nimeni până
atunci nu mai văzuse o așa minune. Era ca şi cum, cineva le furase numai lor luna
şi soarele de pe cer. Mai târziu povestea repunerii lor pe boltă am găsit-o
într-o carte. Și mi-am zis că o carte, e ca şi o
oglindă, în care cauţi să ghiceşti fizionomia autorului. Iar cel care îi
cerceta urmele pașilor, mi-am zis, era criticul. Și mi-am mai spus: criticul e
un hăitaş! Goneşte, ţipă, se agită în luminiş, dar nu ucide. Poate că el doar
apără o taină, dar o taină care se deschide şi se dezleagă, până la urmă. Ca
și sub trăsnet, bolţile cerului. Am descoperit mai apoi, dincolo de casa
noastră, câmpia. Și că după furtună și trăsnet tot grâul avea să fie trântit la
pământ ca după un nor de păsări. Până şi paiele, toate, erau culcate la pământ
de nebunele gadine cu clonţul de fier. Pusesem pândari lanului, în vise, zi şi
noapte. Lăsasem poruncă să nu doarmă vreunul, să nu piardă strop sau mişcare a
vântului, ori urmă şi semn că vulturii au să-mi ia spicele-n gheare. Și nici nu
erau vremuri pentru vulturii zvelţi ce coborau dinspre soare ori dinspre zări
zdrenţuite ca frunza codrului. Nici pentru mierla din copacul de la geam unde
cânta ea fără încetare. Grija mea? Să se secere grâul. Ţineam la asta cu
dinţii: „Să nu se scuture boabele!”
I-am spus visul
meu, soră-mii. Dar după perdelele de la geam, ca și cea care se numise cândva
Borivoje; şi Galaction o lăsase pe sărmana fată să moară de iubire, soră-mea a
spus că acesta e un poem. Că poemul
gândit de mine are însă ochii neliniştitor de mari, trupul subţire, plete negre
şi drepte. Mi-a părut rău că ea trecea drept un oarecare călător pe strada
noastră, poemul meu. „Până într-o zi!...” îmi spuneam (în gând) și umblam, pe
ascuns, în cuibul mierlei. Speram că voi găsi părul cu fructe de aur și va afla
și ea adevărul cel mare. Dar mai știam că încercând
să descifreze enigma Sfinxului, Oedip chiar pierde totul! Iar adevărului meu nu-i
venise încă timpul. Și totuși: niciodată nu strică, nicicum, cineva să
facă o nouă încercare.
(FLV)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu