Pe Carul Mare abia zărit
(prozopoem)
„Să nu-l
credeţi pe poet când plânge./ Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui”, glosa
Nichita din roba sa de poet. Și cum diavolul este un foarte bun psiholog, roba acestui
tribunal împotriva lui, chiar trebuie susţinută de cât mai mulţi. Dar să nu
facem afirmaţii gratuite fără a-i asculta pe toţi. Nu ştii care dintre ei sunt
feciorii lui Autolicos, cei care îl vindecară pe Ulisse de rănile provocate la
vânătoarea mistreţului legendar. Fiindcă nu vom înţelege cine acolo sus, sus de
tot, pe Carul Mare abia zărit, conducea plugul şi grapa pentru a ne pregăti
nouă ogorul. Şi nici n-am luat aminte spre sfârşitul balului când prințul proba
condurul pe piciorul frumoaselor lumii, în invazia de lăcuste, cât frunza.
Dar mai mult,
nu pot eu să vă spun. Trădarea îşi făcuse aripă şi zbura spre amurg. Aşa se
întâmplă şi cu râurile care numai şi numai spre vale şi înspre mare, mai mult
în tăcere, ele curg. Ca şi „lebăda” mea la plecare. Ea! Frumoasa Lumii. Plecase
de lângă mine fără să înțeleg la ce-i folosise sinceritatea lui Diogene când
ținuse lumânarea aia între deşte. Și mă chinuiam să aflu tâlcul poveştii.
Pentru asta căutam înfrigurat cenuşa şi boabele de grâu, cartuşele vânătorului,
cu care să însemnez drumul la întoarcere.
-Eşti singură şi în preajma morţii… Să scurtăm prin
pădure, am strigat.
-Dar şi pădurea e primejdioasă! Eu aud urletul lupilor,
în depărtări”- mi-a răspuns ea dând din aripi.
Asta mi-a
amintit cum Javier Otalora a întâlnit-o pe Ulrica
pe drumul de la muzeu la hotel. Cronica lui JL Borges a cuprins doar o noapte
şi o dimineaţă, dar totul s-a petrecut ca în vis şi ţineţi minte, Javier nu
visa niciodată. „Ai auzit lupul? În Anglia nu mai sunt lupi. Grăbeşte-te” – îi
strigase Ulrica la hotel, din capătul treptelor, lui Javier, cel nedecis să
urce pentru prima şi ultima oară în camera muribundei fete. Iar tu aveai un
zbor prea precis, de mă tot întrebam: „De ce pescăruşii zboară, azi, aşa de
jos?” „Din iubire pentru cei care se uită”, mi-ai fi spus. Mai știi? Iubirea e
cel mai frumos basm care s-a spus vreodată și pare el a fi pe aceeaşi lungime
de undă cu părintele basmului şi al lui Sur-Vultur, Petre Ispirescu. Dar până
acolo, mare este Carul rânduit pe boltă şi-acum, una peste alta, cu mare
meşteşug, îmi pare că ai mai vrea să-mi grăiești:
-Azi văd cine acolo sus, conduce plugul şi grapa. Aici,
împins de toate furtunile, de pe pământ plecată, multe înţeleg. Multe. Dar tu,
să nu plângi! Ascultă bine. Nu ți se pare, odată cu viscolul stârnit dinspre
munte, că în curând o pasăre prefăcută în lebădă va începe să cânte?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu