Țipătul tău nocturn, printre
păsări
(prozopoem)
Copil fiind, mă întrebam: păsările mor şi atunci când cad
în picaj, ca fulgerate, din plin zbor? Uliul de ce nu se strivește de pământ când
se repede din înaltul cerului? Nu găseam nici un răspuns, dar stam neclintit,
privind pe fereastră. Și nici ploaia, ori vântul, nu-mi răspundea. „Acel ce n-a
epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice, nu va ajunge niciodată la Dumnezeu” –
știam de la E. Cioran. Şi tot el se întreba: „De ce sfinţii se opresc în cer?”.
Cu ochii pironiți pe cer, în copilărie, credeam că începând cu orbul Homer
poeţii au ridicat privirea spre cerul populat de păsări, fără să vadă vreo
taină în semnele lor. „A plânge-n hohot, mai duios şi jalnic/ ca pajura sau
vulturul cu gheare/ Încovoiate, când le fură puii/ Nezburători, din cuibul lor,
țăranii.”, sta scris în Odiseea. Iar eu, de la fereastra mea, nu eram decât un cerşetor de tăcere la
un capăt de pod.
De ce?... De ce?..
Până acum nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului și îmi tot
vuiesc în ureche întrebările durereoase ale lui Pip (dinMarile speranţe),
atunci când avocatul Jaggers îi adusese vestea misterioasei moşteniri: „De la
această persoană vin marile speranţe despre care ţi-am vorbit, şi taina aceasta
n-o ştim decât noi doi”.
- Și p1ăsările au o taină... Păsările au o taină a lor,
repetam. Dacă am ști, ar fi mai ușor să judecăm viața.
„Vremuri vor trece, se vor spune povești
nerușinate/...La urmă va veni judecata și punerea în drepturi”, cum scria
poetul Ion Gheorghe. Și o spunea ca unul care intrase cu bună știre în groapa
cu lei sperând să-i fie salvată inima, așa cum se rugase Prometeu lui Zeus ca
să-i fie salvat ficatul, din ciocul hrăpăreț al vulturului. De-a lungul
veacurilor, poeţii s-au tot aplecat asupra zborului păsărilor, fără pretenţia
de a epuiza mirabila sămânţă a uimirii şi şi-au ridicat fruntea înspre cerul
unde tronează doar păsările. Pui întrebări. Dar unde să cauți răspunsuri? Ce
trudnică însă îmi va fi alergarea de la unii la alţii când pe poduri de
piatră, când pe schele de lemn. Și voi sfârși bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. Acum-acum coboară amurgul în cârjele lui
de sticlă! Dar a ieşit
Dumnezeu la margine de drum și i-am făcut semn. I-am făcut semn și
ploii că poate să înceapă sarabanda cu care şi păsările, iată, trec pe lângă
soare în ţipăt nocturn.
Și
tu erai, îmi spuneam, o pasăre rară izbindu-se de fereastra la care mai visez
încă și scriu. Când te-am deschis în gând, chiar erai o carte încercând
să te recompun filă cu filă. Încercând! Cu toată furia îndreptată spre cer. Cum
s-ar înfuria un canar pe gratii, să le roadă, sau să-şi înfigă gheara ca
pițigoii în gât, să învingă moartea.
…Cu moartea pe moarte călcând.
(FLV)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu