Balada celei plecate
La mine-n sat sub deal era o casă
Cu un curnic lipit de ea știam,
Cu doi în ea și-o fată preafrumoasă –
Străini de loc și arvaniți de neam.
Cum luna sus plutea peste pădure
În voalul alb lăsat peste vreun iaz
Prin bozii eu mă strecuram la mure
Și ore-ntregi spre casa ei cătam.
Cum în pridvor ea despletea cosița
Și ochii mari își arunca spre văi
Și-un cânt de dor îi turuia gurița
Iar pieptul ei sălta de năbădăi,
Aș fi rămas cât ține noaptea mare;
Ca fermecat un ochi n-aș fi închis
Dar luna-n cer găsea că fiecare
Pe perna lui să ardă în văpăi.
Voi credeți că vă-ndrug cumva iznoave
Dar drept vă zic chiar mă visam pe-un cal
Și drumul lung luam între potcoave
La casa ei ciucită de sub deal.
De-ar fi mâncat, cu jar șapte fărașe
Nu cred în zbor un altul să fi fost
Zburam prin nori sub câmpuri de mătase
Topit de-un foc… ca-n visul lui Dedal.
Deasupra mea, în zbor, mici rândunele
Multe din plisc, tot iureș și tumult
„Jos pe aici, sub puzderii de stele,
O fată el îndrăgi tare mult!”
Mamei, cu foc, îi spuneam că-n cărare
Zmeul turbat m-a întors de la drum.
„Măi copile… ești prea mic, ea prea mare
Poveștile astea s-au scris mai demult!”
Mai deunăzi… chiar era într-o toamnă
Tata, cu zel, către lume m-a-'mpins;
Plecam să mă bat cu zarea cea largă
Și să mă-ntorc... tot în iubire aprins.
Anii-au trecut. Alte ierni, altă vară…
Și rareori, dam prin satul natal;
Luna pe cer tot rotundă și clară
Dar eu la geam, ochii-i mari n-am surprins.
Mi-au spus ai mei cum am sosit din vâlcea
Că au dus-o la mormânt într-o zi
Ei au plecat… casa-i pustie și ea;
Și ca prin vis calu-n potcoave izbi.
Singur urma, de acum, acea cale
Liber de frâu, din zăbale sunând
Ca un ecou depărtat până-n vale
Să-nșire el ce iubirea-mi urzi.
Luna și-acum peste sat trece mare;
Prin bozii doar licuricii mai trag
Stau și privesc prin ferestre, în zare
Cum trec, în zbor, rândunele-n șirag.
Ca și pe-atunci, larmă fac numai ele
Unele chiar ciripesc într-un glas:
„Aici, cândva, sub mesteceni și stele
O fată, lui… știți, i-a fost tare drag!”
În poveste mai e timp… de-o povață,
Cine a stins focul, cine l-a pus!
Dar la final (multe-s duse-ntr-o viață)
Conteză doar c-am iubit-o nespus.
Și peste ani, unde-'noptam în vâlcea;
Urc dealul des pe un cal fermecat
Precum cel prinț dintr-un basm ce, altcândva...
Mă ținea treaz sub un caier și-un fus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu