Atunci, în gara pustie...

     Atunci, în gara pustie… 

               (schiță)

     

    Atunci, în gara pustie, am blestemat acel război la care luase parte bunicul. Dar nu-l știți pe bunicul meu de la țară? Închipuiți-vă un bătrânel ale cărui pleoape dădeau un troian de amintiri de o parte, atunci când vorbea. Eu încă mai cred că boii din vorbele lui arau cerul de plumb al întâlnirilor pe care le aveam cu el. Să vă zic cum m-a prins iarna într-o gară de credeam că drugii de fier, la ferestre, erau puși acolo pentru a nu pătrunde corbii care nu prevesteau nimic bun. Oricum, și fără zăbrelele astea prin găurile din zidurile măcinate de ploi cred că umblau niscai guzgani. Altfel nu aveam cum să-mi explic de ce teama îmi licărea în priviri. Dar era vacanță. Era iarnă. Ce-mi păsa mie! Bunicul venise să mă ia de la gazdă și cu trenul să plecăm, amândoi, către casă. În sat iubeam o fată și îmi promisese, înainte de a pleca la școală, în oraș, că mă va aștepta de primul Crăciun.

     Șeful de gară ne spusese că numai datorită ninsorii începute peste zi trenurile, deocamdată, erau blocate prin diverse gări. „Dacă ninsoarea va înceta, o să vedeți cum se vor pune toate garniturile trenurilor în  mișcare, spunea el”. Atât îi trebuise bunicului! Mă trăsese de mână în cabina șefului de gară sub pretext că nu avea un foc pentru pipa în care îndesase tutun. Se schimbau vorbe despre războiul ce tocmai trecuse. Eu îmi sorbeam ceaiul pe un scăunel lângă godin. Flăcările mocneau dintr-un lemn despicat. Le vedeam prin ușița întredeschisă. Un paznic ceferist se foia pe afară. Din când în când deschidea ușa și ne anunța că ninsoarea prevestea ore sumbre pentru toți. Se foiau niște umbre și pe chipul bunicului meu trist și îngândurat.

     -Am servit patria, spunea șeful de gară și mi-l arăta pe bunicul, făcându-mi un semn din sprâncene. Am servit patria, împreună.

   În răceala pe care o răspândeau ochii bunicului, în frigul acela, patria era fiecare licărire, fiecare mișcare de gene, fiecare speranță și din câte citisem despre acel grozav război, o și zăream pe fețele celor care plecaseră din cătunul lor, cu gând să se întoarcă teferi acasă, cum mă întorceam eu, din vacanță. Dar ce-mi păsa mie de cei doi camarazi de război; iubeam o fată în satul din care abia plecasem și ea, cred, mă iubea. Locuia pe o ulicioară, mai jos de noi, în cătun. O aveam tot timpul în minte: cu părul în vânt, cum aștepta.

     -Să nu-mi vorbiți voi despre patrie! îl auzeam pe bunicul. Mie nu-mi aruncați vorbele voastre prea fandosite. Mie, cel care-și îmbrăca izmana încă udă pe front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu trupuri, ciorchine de morți cu flăcăi de la țară, împinși în tranșee cu vorba blândă și cu amăgirea unui ogor… Mare afront, domnilor, ca pentru o baniță de grâu, flăcăii noștri, pe brânci, au murit pentru țară! Ca de al fulgerului trăsnet. Am văzut toate astea. Așa de mare cutremur! Pământul s-a zvârcolit sub opinca noastră, atunci.

   Paznicul ceferist încă se mai plimba pe peron. Așteptam de la el vestea că trenurile, afară, se încrucișau ca la ordin. Dar nu zăream, în ninsoare, prin geam, decât umbre pe zidurile prost tencuite. Umbre, umbre, ridicau și flăcările din godin.

            -Mă, tu ce te tot foiești de parcă ai sta pe cărbuni încinși… Era deja târziu când mi s-a adresat, direct, bunicul.

   Ce eram să-i spun? Aveam dinaintea ochilor doar imaginea ocnașului care-i spunea lui Pip, în Marile speranțe: „Ei, or fi niște ochi frumoși pe undeva, așa-i? Nu se află niște ochi frumoși pe undeva la care tu să te gândești cu drag? O, Estella, Estella!”

            -Păi, dacă te gândești la fata de la marginea satului, dinspre liziera cu salcâmi ce ascund iazul pe ceair, ia-ți gândul, băiete, nu mai locuiesc acolo. Au plecat!

            -Cum au plecat? Un om păstrează o taină mai bine decât doi. N-ai cum să știi taina mea, bunicule! M-am ridicat, gata să mă iau la harță cu bunicul. Dar m-am oprit în loc fiindcă de două ori aș fi putut jura că cineva ciocănea în geamul șefului de gară și că se auzeau, foarte clar, șoapte la ușa de la intrare care întrebau de mine și bunicul.

    M-a trezit, din vis, spre dimineață, bunicul:

            -Hai, trezește-te! S-a anunțat că o locomotivă va pleca curând să aducă și trenul nostru în gară. Cred că și visai așa de frumos! Ba chiar pomeneai numele fetei din căsuța de la marginea satului. Cea care locuia cu mama ei, singure, la iazul din râpa Viișoarei.

            -Cum adică, locuia? Cine le-a alungat de acolo?... am îngăimat.

            -Dacă aș fi crezut că fac bine, ți-aș fi scris. Au plecat de la noi din sat. Nimeni nu știe încotro. La ce ne-ar fi interesat. Dar cred că n-ar fi trebuit să afli toate astea. Uite, deja te-ai întristat!...

    În creier îmi sunau vorbele lui Pip și el tare dezamăgit de niște profețiuni: „Gândurile domnișoarei  Havisham cu privire la mine nu fuseseră decât un vis. Estella nu-mi era sortită mie”.

    Atunci, în gara pustie cu trenuri înghețate și bâjbâind pe afară, am blestemat acel război la care participasem în discuțiile celor doi camarazi. Și acea gară. O pulbere era cerul. Ca plin de funinginea cărbunilor ce nu reușeau să miște niște amărâte de trenuri.

    …Și ninsoarea care nu mai înceta!

                                                        (FLV)