Doar noi murim, povestea rămâne
(prozopoem)
…Toamna aceea a
fost scurtă. Frunzișul s-a colorat rapid când am intrat amândoi în gară și am
cerut un bilet. „Încotro?” m-a întrebat șeful de gară. „La capăt. Până se
oprește trenul”. Acolo o vedeam, ca în vis, pe Anna Karenina cuprinzându-și
capul cu brațele. „Ceea ce se întâmplă cu noi este ceva spăimântător, după cele
ce s-au petrecut aici” îi spusese lui Vronski. Știam că zăpada a rămas în micul
oraș, împachetat ca într-un palton, încă din octombrie. Umbra unui mesteacăn
esenian, ca o pasăre plutind, se așezu între noi și ceilalți călători aflați pe
peron. Ridicasem o mână deasupra ochilor. Altminteri nu i-aș fi zărit. O nouă
lume aveam dinainte, deși această lume nu e totul. Ar putea fi ca silueta
acelui clopot: o tânguitoare pierdere în urmă. Numai că omul nu regretă
pierderile. „Se pierde în esențe”, ai spus. Numai că esențele ne distrug
pasiunea în această lume. Pentru o lume de umbre. Soarele care apunea peste
coame de case murea odată cu mila mea adâncă pentru această pierdere în esențe.
Azi, umbra mesteacănului atârnă de-un cui ca o eșarfă de femeie rămasă fluturând
la fereastra vagonului. Și mai rețin: dăltuită ca o statuie ori desprinsă din
pânzele lui Modigliani, erai. „Ia uite…! Vezi cum plutește prin văzduhul
întunecos luna plină? Să nu râzi! Fac același drum în fiecare zi la gară. Cu
aceeași întrebare: când mai vin trenuri?” Și de fiecare dată, așezată în
genunchi, printre șine, Anna Karenina se roagă fierbinte: „Ce fac? Pentru ce?
Pentru ce?...”
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu