Moșul meu și regele

Moșul meu și regele

 (din acele gânduri răzlețite)   

    
     Încerc să notez câte ceva, de aici, de la mare. Aici unde marea se învecinează cu cerul și nemărginirea. „Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decât oblic spre cer”, spunea E. Cioran. Nu aș fi adus în discuție aforismul acestuia dacă n-aș fi dat de moșul de pe plajă ce m-a privit ca și cum cu un ochi prea limpede da să scruteze zările și cu celălalt îi da a plânge de cei ce râd de această încurcătură a sa. Am bănuit, degrabă, că și-ar fi vrut acolo, un ins cu care să se converseze. Când l-am privit mai atent, deși chipul îi arăta foarte bătrân, era prietenos și plin de pace, zîmbea în sine ca și când ar fi coborât în propriile gânduri precum un om frânt de oboseală își vâră propriile picioare în apă, să se răcorească. Am dat să-l ocolesc privind spre soarele care dispăruse, o clipă, după un nor. Ce aș fi putut discuta cu acesta? În afară de literatură nu mi-ar fi trecut mai nimic prin cap. Iar literatura, mi-am zis, e pentru el viaţă (la ce i-aș fi stârnit-o?); pentru că în jurul nostru, prin aceste întâmplări zilnice la care facem referire, umblă personaje sub diverse forme azi: libelule, păsări, ţestoase... Mâine, – nu-i de mirare, va urma și desprinderea celor unsprezece lebede anderseniene în lumini tremurătoare, misterioase. Ispirescu le-ar fi denumit personajele văzute şi nevăzute ochilor noştri: care cu un ochi râde, cu altul plânge... în timp ce ele rămân de-a pururi în depărtări fantastice pipăitului, văzului şi înţelegerii. Asta, pentru că fiecare dintre noi avem alte înţelesuri şi chei de descifrare a unor cuvinte precum: singurătate, iubire, dragoste, moarte, aduceri-aminte...

            -De când ni l-a luat, nimic nu mai lucește și cântă! l-am auzit spunând, în timp ce tocmai treceam prin dreptul său. Era ca și cum ar fi dat un răspuns întrebării care mă chinuia.

Inteligența sa de om simplu îl ajuta să gândească pe sugestii simple. Cred că mă bănuise gândind, că dacă aș fi fost Greuceanu, sigur aș fi pornit la drum ca să aduc soarele înapoi pe cer. Ori, chiar vorba asta ciudată semăna cu a moșului nostru, Ghiță, cel care plecase pe jos, tocmai din Negoșina, de la poalele muntelui, în București, la regele Mihai I al României ca să ceară dreptatea neamului său de munteni cu privire la confiscarea clopotului de la biserica din sat, de către autorități.

            -Dacă-i drept ce gândești moșule, apoi vulturii noștri ar sta pe veci închiși în păduri, mâncați de nostalgii și păduchi. Lucirea soarelui și cântecul lui e în inima noastră, nu cred că ni le-a luat cineva.

            -Ca să te înțeleagă cineva, domnul meu, cred că va trebui să aibă vocația regelui care și-a pus fiii să-i păzească grădina cu mere de aur și care, prin dumneata, trage gândul dincolo de poveste...

            -Acela era împăratul, am replicat. Regele a venit abia mai târziu, dar eu nu l-am apucat.

            -Împărat ori rege, ce să știu eu? Măcar dacă cel care a venit în locul său vrea să ne vadă pe noi, țăranii, c-am scăpat de belelele toate.

    Am mai fi discutat noi, acolo, multe și interesante. Dar mai interesante, chiar decât întâmplările la care am făcut referire, sunt dilemele, întrebările şi ipotezele legate de ele. Căci bătrânul acesta mi-a reamintit de istorisirea moșului meu (un om întreg) și regele său, când ne aduna pe noi, nepoții, de ne băsnea povestea clopotului comandat de ai lui pentru biserica din sat și ridicat de autoritățile locale de teama nemților, în vremea celui de-al doilea război. Se auzise prin sate că nemții ridicau clopotele și le trimiteau în țara lor, cu trenurile, urmând a fi transformate în gloanțe după retopire. Moșul meu, Ghiță, era în ale băsnitului un adevărat Gogol al cazacilor săi. Cel care recunoştea în Gogol pe marele întemeietor al „băznitului” provincial, îl numesc astfel pe Dostoievski, cel care spunea sublim: „Frumuseţea va salva lumea” şi mai era şi un vrăjitor al sufletelor iremediabil defecte, nu avea de unde să ştie că un „om întreg” îşi poate jertfi şi viaţa când socoteşte că e necesar (asta în cazul în care doar el n-ar fi scris fraza în cauză). De aceea, atunci când își spunea povestea, moșul meu ne îndemna pe noi, nepoții, să căutăm mereu înainte, în viitor, ştiind că pentru asta trebuie să ne şi arate calea pe care trebuie să meargă fiecare dintre noi – cum ar fi sugerat de altfel Cehov, personajelor fără ieşire din „Pescăruşul”. Rememorând întâmplările şi fiinţele dragi din copilărie, e ca şi cum ai trage de pânza pe care se proiectează, într-un cinematograf în aer liber, filmul prin care ţi se încearcă prelungirea copilăriei. Aşadar, un adevăr există sau nu există. Cel care nu poate depăşi (în scris) minciuna, urmând a clădi adevărul, îmi sugera mie să enunţ axioma literară a lui Pitagora (ori vreun adept al acestuia): la timpul potrivit (cei care vor să clădească falsuri şi să-şi asimileze minciunile), toate vor fi amestecate în pălăria scriitorului, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna adevăruri. E ca şi cum, ar fi spus J.L. Borges: „Se pare că cel care s-a întors sunt eu”. Și mi-am adus aminte că moșul meu s-a întors acasă cu traista în care mai avea doar două mere domnești, din cele luate din grădina lui, la drum, pentru de-ale gurii. Și ai lui, la întoarcerea acasă, l-au întrebat dacă regele va da ordin să li se întoarcă acel clopot la locul lui, în biserică. Și el, cică ar fi zis, cum l-a privit regele în ochi și fără să clipească a și spus: „În câteva zile clopotul va fi la locul lui, moșule!”. Au mâncat împreună câte un măr, iar el i-ar mai fi zis regelui, că fără clopot toți cei din satul nostru au cam murit de toți: „Pieirea noastră vine și de la lipsa clopotului acesta, maiestate! Curând, maiestate, fără acest clopot pereții caselor noastre se vor povârni și chiar va putrezi ograda ceea, de va muri și numărul din poartă și lacătul și cheia din ușă”. Și regele i-ar fi promis (doar nu într-o doară vorbește el, regele!), iar el să meargă liniștit acasă, că va veni și clopotul acela. Întrebat dacă maiestatea sa se simte bine și simte că și țara toată, după unirea cea mare cu frații ei, e aproape de dânsul, Mihai I al României s-a ridicat demn în picioare și l-a îmbrățișat ca pe moșul său, Ferdinand: „Vezi, moșule, în ce timpuri am ajuns? (Și l-a bătut regele pe umăr, că adică să n-aibă grijă). În zilele acestea s-au petrecut o ticăloșie tristă și o trădare de râs în familia noastră, dar toate astea țin de treburile țării și treburile țării sunt grija regelui și el musai să le scoată la capăt”.

     La câteva zile clopotul acela a ajuns iarăși la locul lui și moșul meu nu s-a îndoit niciodată de promisiunea regelui său. Dacă ar fi privit altfel, istoria unor întâmplări din viaţa lor ar fi luat o altă înfăţişare? Păi, moșul meu avea ceva pe suflet, altfel nu pornise el la drum, până la regele său, în capitală, pentru acel clopot. Tata spunea că moșul a mai avut, pe lângă casa unde a crescut cei unsprezece copii, fete și băieți, un copil neascultător și care cum a împlinit șaptesprezece ani a zis că el pleacă de-acasă și se înrolează în armata care, așa auzise el, lupta pe front pentru reîntregirea României Mari. Și el, cică, era gata, adică, a-și pune pieptul în calea gloanțelor ce caută a-i sfârteca țara. Iar moșu Ghiță, la cea mai aprinsă ceartă cu mezinul Moise, ar fi zis: „Sper să nu te mai întorci”. Apoi, când a aflat știrea din ziare că fiul său ar fi căzut pe front, n-a mai vorbit nici cu ai lui. Până în ziua când și-a ridicat traista din cămară și a umplut-o cu mere domnești zicându-le alor săi că el pleacă la rege, fiindcă are de dus până la capăt, la învoială cu Dumnezeu, păcatul său. Dar, să vedem ce zic și alții. Vă daţi domniile voastre, cu părerea, cam ce mutre ar fi făcut alaiul acela de ofiţeri în frunte cu ditamai generalul, colonelul şi maiorul regimentului de cavalerie din oraşul B. (vezi: „Caleaşca” lui Gogol), când au poposit la domiciliul lăudărosului Pifagor Pifagorovici Certokuţki, şi l-au dibuit ascuns „în halat, chircit într-un chip cu totul nefiresc” în caleaşca pe care tocmai o lăudase cu o seară înainte? Cine era acest Certokuţki? Apoi, nimeni altul, decât cel care stârnea mare zarvă în timpul alegerilor şi, care venea la oraş într-o caleaşcă luxoasă. Şi, apoi, de ce să nu facă astfel de mutre: întrucât, Certokuţki, pe care gura îl luase pe dinainte, se cam lăudase mai marilor regimentului, cu caleaşca sa, şi îi invitase la praznic acasă la dânsul, sperând că, după ce a deschis gura, totul va fi dat imediat uitării. Dar ţi-ai găsit! Nici nu bătea soarele către amiază, că se şi pornise convoiul ofiţerimii spre locuinţa lui Certokuţki, încât luat din somn şi pe nepregătite, ca să-şi spele ruşinea, acesta porunci slujitorilor să anunţe musafirii, că stăpânii nu-s acasă, iar el se ascunse în şopronul cu trăsuri, taman în caleaşca mult lăudată, unde rămase aşa în halat şi papuci, chircit pe fundul ei, cu sufletul la gură şi, unde, de altfel, l-a şi găsit ofiţerimea, ce din curiozitate, taman dorise să cerceteze caleaşca, fapt pentru care poruncise grăjdarului să tragă şorţul de piele care o acoperea. Întâmplarea lui Gogol are şi ceva hazliu întrânsa, seamănă ca morală cu gâlceava dintre moşul meu şi moş Stan, cei doi vecini, prin singurul gard care-i despărţea, din satul meu. Vecini care nu şi-au mai vorbit tot restul vieţii. Moş Stan semăna cu acel Certokuţki, lăudărosul urbei B. Stan susținea sus și tare că masa regească pe care o dăduseră autorităților, cei din sat, care s-au strâns după plecarea moșului meu la rege, trei zile și trei nopți de a ținut petrecerea, le-a adus clopotul înapoi. Moșul meu susținea că fără ordinul regelui n-ar fi văzut ei, clopotul. Și că prin asta, Dumnezeu a voit să-l împace cu sufletul celui dispărut pe front. Cele două părți ale satului s-au sfădit mult ca să-i împace, spunând cum aproape că nu pot ști cine-i mai „vinovat” în ceea ce susțineau fiecare dintre cei doi. Apoi, oamenii din sat i-au lăsat, cu timpul, în pace. Că adică, la amurgul zilei ce-i pasă boului pentru cine și-a rupt grumajii în jug? ziceau.