Cartea de „poezii creștine”

Aducătorului de lumina necuprinsă în cuvinte

    Iluminarea/luminarea „vânzătorului de lumină” (sau, mai curând: aducătorului) din poezia lui Girel Barbu (buzoian de prin părțile Brăești-Pinu-Ruginoasa) nu trebuie înţeleasă ca treaptă mistică religioasă, mai curând o iluminare de cataharsis ca theologie, activă theorie telurică (vedere a Dumnezeului-om) pe fundal blagian într-o bucurie cu rimă interioară largo-cantabilă, în cântece: după model popular, bocet, doină, strigături sau baladă. Altfel, cum poate fi definită cartea de poezie „Vânzătorul de lumină – poezii creștine) a lui Girel Barbu (apărută la ed. Omega, 2018), dacă nu vocea lirică a unui rapsod popular (aed desăvârșit pe plaiurile sale) și poezia care se situează la graniţa dintre eseul filozofic cultivat şi imnul orfic? Când de pe plaiuri natale, din satul său de munte, privește cerul, luna și stelele pe care El le-a întemeiat pentru toți ai săi, poetul simte că i-a fost dată poezia pentru a se veseli și bucura, dar și a închina cântări numelui Său din dorința de curățire sufletească prin Iluminare. Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit, şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către iubire, o viaţă „a Fericirii de-a fi”, comunicarea neîngrădită cu Dumnezeu, sau „uitarea de sine” și  cele trăite în labirintul în care fusese întemnițat până la temerarul zbor al înălțării deasupra trupului, prin cântec: „Când sunt strop, când sunt potop/Ba-s otravă, ba-s sirop/Ba mi-am fost, ba n-o să-mi fiu/Fir de praf arzând de viu./.../Când ulcior, când sunt fântână/Și-o dată pe săptămână/Sunt arcuș pentru vioară/Și-o clipă de primăvară”. Şi cine crede în argintul poemelor lui Girel Barbu, îşi poate odihni „somnul unui sat” prin lume, ca-ntr-un vis cu părinți („frumoși ca vorbele dintr-o cazanie”), venind „călări, pe cai de rouă/alunecând din cer pe-o sanie”. „Cuvintele sunt ca sufletul” (cum stă scris în Cartea Splendorilor), n-ar  reprezenta nu numai cheia cu care poetul îşi deschide inima, dar şi un adevărat crez, iar strigătul lui e pentru a anunța pericolul alunecării în poezia teribilistă a „zgomotelor” care nu transmit nimic terapeutic. Având în folclor, un tezaur care de milenii a făcut să tresalte inimile tuturor, dar și permanent izvor de inspirație pentru poeți, Girel Barbu își adapă versul la poezia după modelul: cântecului popular (vezi: Cântec pentru ziua a doua; Cântec rezemat de-un nor; Cântec de însetat satu natal; Cântec de cusut pe buze; A trecut Domnul prin sat); bocetului popular (vezi: Bocet; Dusu-ntorsu); doinei (vezi: Uită-te în ochii mei; Codrule, codruțule); baladei (vezi: Legenda satului Pinu; Legenda mănăstirii de la Pinu; La izvorul Pinului; Legenda Chinoviilor) ori al strigăturilor (vezi: Toate trec și se petrec; Cuvânt pentru măr).

      Dar cum drumul din labirintul plaiurilor locale, în zbor temerar către puterea Celui care te întărește pe pământ, înseamnă și desprinderea de toate ticăloșiile pământenilor, o astfel de teleportare în poezie se face cu multă Lumină într-o poezie ce poate însemna „ars poetica” sa: „Mi-e frică de fluturi.../Într-o seară se vor apropia/De lumânare/Și-i vor bea flacăra/Și va rămâne sfeșnicul gol/Și întuneric prin cuvinte,/Și eu voi fi obligat/Să-i iau locul.../Și doamne încă,/Nu am învățat să ard...” (Nu am învățat să ard).

     Unele secvențe din îndepărtata copilărie și adolescență par mai degrabă obsedante după ceea ce a însemnat trăinicia și credința neamului acesta: „Noi n-avem prin cer moșii/Doar un car cu patru boi/Și-un cioban doinind din lună/Seara-n staulul de oi” și, dintr-un orizont tot mai îndepărtat, ele devin acum, mărturia directă a unui suflet aflat în căutarea propriei condiții ontologice în contextul eufoniei textuale și semantice. Poezii precum „Un gând pentru mama” și „Tata”, din care transpare lumina interioară a sufletului său de poet de la țară, sunt de un inedit surprinzător al construcției în metaforă și aforism: „Tata cioplea doine în porți/.../Seara privea luna până când,/Ne vedea pe toți luminând./Lua în furcă tot fânul cu deal cu tot,/Și plesnea tristețea, cu biciușca în bot”. Iar imaginea mamei surprinsă aducând „fântâna acasă pe cobiliță” e a ochiului aprins în apa tulbure a sufletului. Alteori, ca în cazul versetelor psalmice, poezia devine un „canticum” liric, în care rezonează imaginația pendulară între credință și tăgadă, cum că lumea va putea fi salvată prin poezia religioasă, în mod terapeutic: (vezi: „Simbolul credinței – crezul în versuri” și „Tatăl nostru”). Dicţiunea rostirii în frază e sigură şi relevantă, şi versul ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii; de aici o posibilă interpretare a candorii și senzației de spovedanie ori rugă în care se lasă cuprins cititorul.