Aducătorului de
lumina necuprinsă în cuvinte
Iluminarea/luminarea
„vânzătorului de lumină” (sau, mai curând: aducătorului)
din poezia lui Girel Barbu (buzoian de prin părțile Brăești-Pinu-Ruginoasa) nu
trebuie înţeleasă ca treaptă mistică religioasă, mai curând o iluminare de
cataharsis ca theologie, activă theorie telurică (vedere a Dumnezeului-om) pe fundal blagian într-o bucurie cu rimă
interioară largo-cantabilă, în cântece: după model popular, bocet, doină,
strigături sau baladă. Altfel, cum poate fi definită cartea de poezie „Vânzătorul de lumină – poezii creștine) a lui Girel Barbu
(apărută la ed. Omega, 2018), dacă nu vocea lirică a unui rapsod popular (aed desăvârșit
pe plaiurile sale) și poezia care se situează la graniţa dintre eseul filozofic
cultivat şi imnul orfic? Când de pe plaiuri natale, din satul său de munte,
privește cerul, luna și stelele pe care El le-a întemeiat pentru toți ai săi,
poetul simte că i-a fost dată poezia pentru a se veseli și bucura, dar și a
închina cântări numelui Său din dorința de curățire
sufletească prin Iluminare. Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi
delirului care se nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit,
şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către iubire, o viaţă „a
Fericirii de-a fi”, comunicarea neîngrădită cu Dumnezeu, sau „uitarea de sine”
și cele trăite în labirintul în care
fusese întemnițat până la temerarul zbor al înălțării deasupra trupului, prin
cântec: „Când sunt strop, când sunt potop/Ba-s otravă, ba-s sirop/Ba mi-am
fost, ba n-o să-mi fiu/Fir de praf arzând de viu./.../Când ulcior, când sunt
fântână/Și-o dată pe săptămână/Sunt arcuș pentru vioară/Și-o clipă de
primăvară”. Şi cine crede în argintul poemelor lui Girel Barbu, îşi poate
odihni „somnul unui sat” prin lume, ca-ntr-un vis cu părinți („frumoși ca
vorbele dintr-o cazanie”), venind „călări, pe cai de rouă/alunecând din cer
pe-o sanie”. „Cuvintele sunt ca sufletul” (cum stă scris în Cartea
Splendorilor), n-ar reprezenta nu numai
cheia cu care poetul îşi deschide inima, dar şi un adevărat crez, iar strigătul
lui e pentru a anunța pericolul alunecării în poezia teribilistă a „zgomotelor”
care nu transmit nimic terapeutic. Având în folclor, un tezaur care de milenii
a făcut să tresalte inimile tuturor, dar și permanent izvor de inspirație
pentru poeți, Girel Barbu își adapă versul la poezia după modelul: cântecului
popular (vezi: Cântec pentru ziua a doua;
Cântec rezemat de-un nor; Cântec de însetat satu natal; Cântec de cusut pe buze; A trecut Domnul prin sat); bocetului
popular (vezi: Bocet; Dusu-ntorsu); doinei (vezi: Uită-te în ochii mei; Codrule, codruțule); baladei (vezi: Legenda satului Pinu; Legenda mănăstirii de la Pinu; La izvorul Pinului; Legenda Chinoviilor) ori al strigăturilor (vezi: Toate trec și se petrec; Cuvânt pentru măr).
Dar cum
drumul din labirintul plaiurilor locale, în zbor temerar către puterea Celui
care te întărește pe pământ, înseamnă și desprinderea de toate ticăloșiile
pământenilor, o astfel de teleportare în poezie se face cu multă Lumină într-o
poezie ce poate însemna „ars poetica” sa: „Mi-e frică de fluturi.../Într-o
seară se vor apropia/De lumânare/Și-i vor bea flacăra/Și va rămâne sfeșnicul
gol/Și întuneric prin cuvinte,/Și eu voi fi obligat/Să-i iau locul.../Și doamne
încă,/Nu am învățat să ard...” (Nu am
învățat să ard).
Unele secvențe
din îndepărtata copilărie și adolescență par mai degrabă obsedante după ceea ce
a însemnat trăinicia și credința neamului acesta: „Noi n-avem prin cer
moșii/Doar un car cu patru boi/Și-un cioban doinind din lună/Seara-n staulul de
oi” și, dintr-un orizont tot mai îndepărtat, ele devin acum, mărturia directă a
unui suflet aflat în căutarea propriei condiții ontologice în contextul
eufoniei textuale și semantice. Poezii precum „Un gând pentru mama” și „Tata”,
din care transpare lumina interioară a sufletului său de poet de la țară, sunt
de un inedit surprinzător al construcției în metaforă și aforism: „Tata cioplea
doine în porți/.../Seara privea luna până când,/Ne vedea pe toți luminând./Lua în
furcă tot fânul cu deal cu tot,/Și plesnea tristețea, cu biciușca în bot”. Iar
imaginea mamei surprinsă aducând „fântâna acasă pe cobiliță” e a ochiului
aprins în apa tulbure a sufletului. Alteori, ca în cazul versetelor psalmice,
poezia devine un „canticum” liric, în care rezonează imaginația pendulară între
credință și tăgadă, cum că lumea va putea fi salvată prin poezia religioasă, în
mod terapeutic: (vezi: „Simbolul
credinței – crezul în versuri” și „Tatăl
nostru”). Dicţiunea rostirii în frază e sigură şi relevantă, şi versul
ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii; de aici o posibilă
interpretare a candorii și senzației de spovedanie ori rugă în care se lasă
cuprins cititorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu