Salahorul propriei tale pasiuni din „Semne de carte” - la
Rodica Lăzărescu
Cineva spusese
(cândva) că unul dintre efectele scrierii (poezie, proză…) trebuie să fie acela
de a da impresia nu că descoperim ceva nou, mai înțelept, ar spune cititorul,
ci că ne amintim ceva uitat. Pentru înțelegerea nivelului valoric al
scriitorilor noștri și al literaturii autohtone, în speță, în „Semne de carte”, - 120 pag., apărută în
2015, Rodica Lăzărescu făcea trimitere la „lumea văzută detașat” prin cei 16
scriitori, analizați cu ochi critic, fiecare încercând să ofere spiritului nostru
o misteriasă satisfacție. Un fapt este sigur și încurajator în aventura
lecturii distinsei doamne Rodica Lăzărescu: literatura continuă să fie delectarea
ori stupoarea celor care-l vor citi pe autorul în cauză. În fapt, autoarea face
un exercițiu autoritar în stare să motiveze dificultatea întâmpinată în foarte
plăcutele pagini ale acestei cărți. Autoarea ne vorbește despre o anumită
reprezentare mentală a operei analizate în cazul fiecărui scriitor; cu lumea
care presupune viață, trăiri, caractere și tipologii de adâncime ale sufletului
omenesc, mecanisme sociale generatoare de soluții, adevăruri despre mișcarea de
profunzime a sentimentelor, etc.
Pentru a compara
astfel de lumi posibile, ori a veni în alegerea cărților de către cititor, Rodica
Lăzărescu știe că un lector, înainte de a da soluții și emite păreri nu doar la
suprafața textului, trebuie să citească mult, diferit ca stil și natură a
scrierii, de pe oriunde altă parte a lumii, mai ales scriitori de forță. Metoda
folosită de autoare e cea a recunoașterii unui anevoios și încâlcit drum al scrierii,
în cazul fiecărui autor, și îndeosebi factorii care precumpănesc în operele lor:
cei morali și cei psihici. Noi cei care îi citim cronicile vrem să aflăm cu
precădere ce crede autoarea despre cutare operă sau cutare autor, dar și
instrumentele prin care se arată interesată de noțiunea de psihanaliză a unor
operații mentale, decriptate în scrierea autorilor lecturați.
Sarcina
scriitorilor, remarcă Rodica Lăzărescu, e de a reda o lume pe care s-o
putem analiza prin prisma trăirilor noastre deoarece, pentru a citi o carte, la
primul contact, cititorul va face o lectură rapidă, uneori superficială, deși
nu lipsită de importanță pentru înțelegerea sa. Iar rolul criticului, în
concepția autoarei, este unul programatic, printr-o lectură atentă, serioasă,
cu notații și reveniri la sensuri și sugestii, importantă în descifrarea unui
cod interior pe care cititorul, de bună seamă, nu-l poate desprinde la o
superficială lectură.
Cartea ȋl va
surprinde pe cititor prin lectura și comentariul aplecat și riguros asupra celor
16 autori. Fiecăruia, autoarea îi scoate în evidență gradul mai mare ori mai
intens în privința viziunii asupra lumii. Astfel, Niculae Gheran, înclină
să dea „frâu liberei gândiri… călcând granița dintre realitate și ficțiune”.
Povestitor din plămada lui Creangă, naratorul volumului IV din „Arta de a fi păgubaș” (Bordel nou cu șteoarfe vechi) este un
fel de Nechifor Coțcariul. Rodica Lăzărescu insistă pe „umorul” care se transformă
în satiră (de „un sarcasm devastator” – n.a) și narațiunea lui N. Gheran „alunecă
în oniric”. Pentru a scrie „o carte despre destin, despre meandrele vieții,
despre suișuri și coborâșuri”, autoarea insistă și asupra artei de portretist a
lui Niculae Gheran, care e un prozator ce are plăcerea „spunerii cât cuprinde”.
Despre Constantin
Călin spune că „Scrisori către un redactor” poate „clarifica relațiile
dintre participanții la viața literară a epocii” că ele „sunt nu numai oglinzi
ale autorilor, ci și ale celor ce le primesc”. Autoarea sesizează că paginile
de jurnal ale lui Constantin Călin „sunt pline câteodată de <<otrăvuri>>,
de vorbe mânioase, de afirmații grave și sarcasm”. Îi remarcă autorului „arta
portretistică” iar fraza cu care îi caracterizeză opera e cea care ne lămurește
despre scrisul unui „ins impulsiv”: „Paginile seamănă cu porțiuni dintr-un lan
de păioase după o furtună: un scris învârtejit”. Pentru ca cititorii să
înțeleagă imensul volum trecut prin lupa criticului, să mai spunem doar că el
este al unui „cercetător foarte meticulos”.
Despre Mihai
Hafia Traista, spune că e prin definiție un moralizator care știe „să-și
țină cititorul cu sufletul la gură”. Prozele grupate sub genericul „Amintiri cu
bunici” amintesc de țăranii sorescieni din La
lilieci. Rodica Lăzărescu îi radiografiază prozele scurte ale lui Hafia Traista
și concluzionează: „Oralitatea este marea lui realizare”. Articolul despre Ștefan Mitroi din romanul
„Să locuiești într-un lătrat de câine” (narațiunea e la persoana întâi – n.a.)
ne trimite din nou la Amintirile lui
Creangă iar Bogdan Ulmu din „Sfert de femeie” se joacă plutind între erotic
și livresc.
Un ardelean pur
sânge („salahorul propriei sale pasiuni”) este Constantin Cubleșan cu
cele 75 de interviuri din cartea „Grăbește-te încet” pe care autoarea o are
acum în atenție. Și nu numai pentru că „interviurile sunt stimulatoare intelectual”
ci pentru că „evocă reacții la evenimente, intenții, evoluții…etc”, dar îi
oferă cititorului date interesante despre epocă, explicații… și analogii
surprinzătoare”. Rodica Lăzărescu ne mărturisește că pentru a-și explica „asprimea
și lapidaritatea răspunsurilor” celor intervievați l-a citit de câteva ori și
tot nu se poate lăuda că i-a dezlegat misterul. De ce? „Fiindcă interviul este
o angajare operativă în actualitate”. Această mărturisire ne-a făcut curioși să
căutăm și noi cartea acestui „ins dual, în sens arghezian”. Incitantă invitație
la lectură, nu-i așa?
Ne documentăm mai departe și lecturăm cu
plăcere din cartea autoarei Rodica Lăzărescu intrând în intimitatea cărților
lui Cornel
Galben (tot despre niște cronici și recenzii), apoi: Adrian
Alui Gheorghe (cu romanul Urma);
Marin
Iancu (cu un impresionant volum despre lumea și personajele lui Marin
Preda); Livia Ciupercă cu un capitol de istorie literară despre
personalitatea lui Teodor Al. Munteanu („informații ce vin să umple golul din
istoria noastră literară”); Grigore Traian Pop ș.a.
Iar despre „ce scrie Marcel Mureșanu de cinci
volume încoace” e cronica din finalul cărții „Semne de carte”, în care „lumea
văzută detașat de un înțelept (poetul)” ne potolește și nouă setea „cu
gândurile limpezi ca apa de izvor” ale unei observatoare pentru care „Monede și
Monade” nu mai are secrete. Conform autoarei (la care subscriem și noi) e o
plăcere să fii salahorul propriei tale pasiuni într-o carte despre cei care,
prin intermediul acestor „semne de carte” îți oferă o perspectivă asupra
dramatismului condiției umane privită la nivelul întregului, dar și al
indivizilor care o compun.
Rodica Lăzărescu
îmbină diegeza scrierii cu introspecția și cu analiza psihologică, ca element
de studiu, pentru a surprinde subtilitățile scrierii celui lecturat. Criticii,
care gândesc astfel literatura, văd în aceasta o expresie a totalității ființei
care scrie.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu