Libertatea de a scrie... continuare (6)

   Rătăcirile lui Don Quijote prin opera lui Tolstoi  (6)

    
    Vorbind despre maeștrii greci vechi, F. Nietzsche spunea că „toți acești bărbați par ciopliți pe de-a-ntregul dintr-un același bloc de piatră”. Tot el spunea că „alte popoare au sfinți” în vreme ce grecii au înțelepți. Chiar așa? Să-și fi privit spaniolii ori rușii ca pe sfinți, pe cei doi oameni mari? Noi ceilalți le recunoaștem talentul și înțelepciunea lor de a da valoare cuvântului scris. Iar un popor care îi recunoaște și îi cinstește pe acești oameni mari, e și poporul ales și ocrotit de Dumnezeu pentru că au așezat OMUL drept sâmburele central al lucrurilor și l-au identificat cu Adevărul unei realități a lucrurilor și nu cum credea Thales că aceasta, ar fi doar Apa. Vorbind despre Don Quijote și despre nemaipomenitele lui aventuri, Cervantes chiar credea că eroul său înlocuia, prin eroul său, un mare adevăr al timpurilor sale. Iar de aici și până la convingerea iscusitului hidalgo, cum că, de va pune mâna pe o spadă făcută cu „atâta meșteșug, încât cel care o poartă cu sine se poate socoti la adăpost de orice vrăji”, lupta reușește mai ales acelora care iubesc mai mult lupta, decât succesul (cum credea L. Blaga), nu-i decât un mic pas până la marele adevăr. Până și Sancho era convins de „adevărurile” rostite de stăpânul său și era convins că cerul va face cum e mai bine în privința sa. Dar pentru ce nu renunța Don Quijote la drumul ce și-l croia în lume către visul său? Să încercăm un prim răspuns: pentru că știa că va veni și ziua în care va săvârși și acele isprăvi „ce-au să rămână scrise în cartea Faimei”. Și o astfel de ispravă avea să vină curând. În drumul lor, după ce părăsiră hanul cu farmece, în mijlocul unei câmpii întinse, ei văd, mai întâi, un nor de praf, mai apoi Don Quijote e convins că două armate uriașe se vor înfrunta curând și va avea loc chiar sub nasul lor marea bătălie între marele împărat Alifanfaron și regele garamanților, Pentapolin cel cu Mâneca Suflecată. Iar ei n-aveau decât să aștepte bătălia și să treacă de partea celor slabi. În realitate, cele două armate care stârniseră nori de praf nu erau decât două turme de oi. Dar eroilor noștri, cei care veneau în fruntea turmelor erau viteji cavaleri, seniori, veșnic-biruitori și nicicând-biruitori toți căpetenii de oști. Ascunși după o colină așteptau sosirea și apropierea celor două armate. În tot timpul ăsta Don Quijote îi înșiră provinciile și națiile din care răsăriseră acești viteji, dar uluiala lui Sancho fu pe măsură: „Stăpâne, să mă ia mama dracului, că din câți înșiri Luminăția Ta nu se ivește om, uriaș ori cavaler, cât vezi cu ochii”. Și pe bună dreptate, el nu auzea decât o groază de behăituri de oi și de berbeci, dar pesemne (vorba stăpânului său) frica îl făcea să nu vadă și să audă ca toți „oamenii normali”. Zadarnic încercă Sancho să-și convingă stăpânul cum că nu avea dinainte decât niște biete turme de oi, că Don Quijote își și înfipsese pintenii în coastele lui Rocinante și, cu lancea pregătită de atac, coborî dâmbul ca fulgerul și dădu iama între oi de le luă în suliță pentru a le da de-a berbeleacul, la pământ. O ploaie de pietre se abătu asupra sa. Erau ciobanii care își apărau turma de furia nebunului. Cu coastele înfundate, trei-patru dinți și măsele scoase din gură, cavalerul nostru se prăbuși la pământ iar ciobanii crezând că l-au omorât își luară cele șase-șapte mioare moarte la spinare și mânară turma cât mai departe de nefericitul câmp de bătaie, odată și cu desagii cu mâncare luați de pe spinarea măgarului lui Sancho. Acela fu și momentul când Sancho stătu nehotărât dinaintea stăpânului său cu gândul de a se întoarce la ogorul lui și să-și ia adio de la ostrovul făgăduit. Numai că vitejia de care dădu dovadă stăpânul său, când întâlniră (la scurt timp de acea aventură) în miez de noapte pe cei unsprezece preoți care duceau mortul în cetatea Baezei, să-l îngroape, schimbă hotărârea scutierului. Nu mai încăpea îndoială: „stăpânul ăsta al meu e chiar așa de viteaz și de vrednic cum spune el”. Totuși, o vorbă a acestuia ne trimite cu gândul la moartea lui Petea, eroul de numai 15 ani a lui Tolstoi. „Cine caută primejdia, în primejdie piere”, spusese Sancho.

   Și fiindcă am pornit de la o afirmație a lui F. Nietzsche, să-i urmărim raționamentul (mergând acum la eroii lui Tolstoi) când spunea: „E mai bine să pieri, decât să urăști și să te temi”. Și gândul mi se îndreaptă către prințul Andrei Bolconski, căzut în prima mare bătălie (cea de la Austerlitz) dintre cei trei împărați: al Austriei, al Rusiei și Napoleon Bonaparte. Și să ne amintim cum privea acesta în ochii lui Napoleon (când împăratul vizitase câmpul cu morți și răniți, imediat după bătălie): „privea în ochii lui Napoleon și se gândea la nimicnicia gloriei, la nimicnicia vieții, căreia nimeni nu i-a înțeles rostul, și la nimicnicia încă și mai mare a morții, al cărei sens nimeni din cei ce viețuiesc nu l-a putut înțelege și explica”. Dar despre toate astea, în ce-l privește pe prințul Andrei, vom vorbi ceva mai departe.

                                                (va urma)