Un miniroman postmodernist
Fata cu smochine, miniromanul pe care Tudor Cicu, scriitor
dobrogean prin obârşie, dar aclimatizat de ani buni pe meleagurile buzoiene, îl
semnează la Editgraph (Buzău, 2016),
este o incitantă şi misterioasă poveste de dragoste trăită, cu mult în urmă, de
doi adolescenţi în Constanţa, Vlad, licean în pragul bacalaureatului, şi
Adriana, proaspătă salariată într-o întreprindere din oraşul portuar.
Frumoasa, mistuitoarea şi
tragica, în final, poveste romantică a celor doi protagonişti abia ieşiţi din
adolescenţă se derulează pe parcursul câtorva luni, din martie până spre
sfârşitul lui august 197... şi ea se telescopează într-o altă poveste mult mai
vulgară, de data aceasta, cea a cuplului conjugal al gazdelor tomitane ale
elevului venit, cu toate complexele sale culturale, de la ţară: Nea Nelu, şofer
de cursă lungă pe un TIR şi Doamna Lucia, fiinţă ce-şi îneacă singurătatea şi
bovarismul în braţele unor amanţi, mai mult sau mai puţin de ocazie. Prinsă de
soţ „în flagarant delict de conversaţie criminală”, (cum i se spunea
adulterului în limbajul juridic de pe vremea lui Napoleon), cu un popă
nimfomana, după o cotonogeală conjugală soră cu moartea, fuge, cu straie împrumutate
de la o vecină pentru că ale ei fuseseră arse de tiristul încornorat, la mama
ei care locuia prin portul vechi, într-o casă năpădită de iederă. Junele
chiriaş e învestit, de bătăuşul altminteri cumsecade, cu rolul de mesager menit
s-o înduplece, uzitând copios de toate tertipurile actoriceşti de care era în
stare, pe fugară să revină la domiciliu şi să se bucure de tot confortul pe
care-l presupune împăcarea cu atât mai intensă şi mai de durată cu cât e mai
târzie. Misiunea solului de pace cu năframă-n
vârf de băţ n-are deloc deznodământul scontat. Matroana îl sfătuieşte pe
chiriaş să-şi facă mai întâi o prietenă, să se mute de la bărbatul cu care lua
„masa săracului” pe la Taverna, o crâşmă de deasupra falezei, şi abia apoi
să-şi mai exerseze pe lângă ea propensiunile de avocat reconciliator. Doamna
Lucia se va întoarce, când va găsi ea de cuviinţă, la Nea Nelu, sfârşitul
miniromanului găsindu-i, în orice caz, împreună pentru că le vor fi venit
amândurora minţile matrimoniale la cap pe măsură ce hormonii îşi vor fi mai
diminuat datul în clocot. Doamna, căsătorită cu un Nea, îşi găseşte alinarea
într-o carte a lui Eric Knight, Mai
presus de toate, din care-i citează învăţăcelului ei într-ale vieţii
valuri, fraze ca: „Încearcă să uiţi, e tot ce poţi face. Doar nu e un
cataclism. Lumea va continua să existe ca şi până acum. Nu merită să faci o
dramă din asta” (p.44).
Revenind la povestea
telescopată, autorul, identificat cu naratorul, relatează împrejurarea în care
Vlad o întâlneşte pe Adriana, fata care vindea smochine pe faleză, lângă zidul
digului. Portretul fetei ar rămâne destul de comun şi destul de flu, dacă autorul n-ar insista asupra
unui detaliu diferenţiator şi anume uşoara cicatrice care-i brăzda fetei
obrazul: „Cum şedea lipită de bancă, i-am admirat trupul bine făcut, părul
buclat, căzut în cârlionţi pe spate. Nu-i studiasem îndeajuns chipul, dar mi-am
zis că trebuie să fi avut ochi verzi de culoarea algelor marine, căci o
strălucire în ei tot remarcasem. Sau poate era doar lumina zilei care se
reflecta în ochii ei? Da’ mă îmşelam! Aveam să să constat, mult mai târziu, că
avea nişte ochi migdalaţi, luminoşi. Tot atunci mi s-a părut că avea pe obrazul
stâng o adâncitură făcută de o cicatrice mai veche. Mi se păruse, sau ochii îmi
atrăseseră atenţia că acea linie, ceva mai albicioasă pe chipul ei măsliniu, ar
fi însemnat chiar o tăietură de-a lungul obrazului? Dar când m-am apropiat mai
mult de ea, am remarcat că nu mă înşelasem. Însă nu era o tăietură cum
crezusem, ci o urmă albicioasă de la o rană mai veche care îi dădea o
distincţie aparte. Nu schiţă niciun gest când mă oprii în dreptul ei. Din
expresia de solemnitate şi de înduioşare pe care i-o dădeau ochii aceia
nemaiîntâlniţi la vreo fată, n-am reţinut decât glasul ei abia şoptit şi
ultimele cuvinte care-i încremeniseră pe buze: -Doriţi, cumva, nişte smochine
proaspete de Grecia?” (pp.22-23). Vlad o caută de mai multe ori pe fata a cărei
tăietură pe obraz îl intrigase, dar nu mai dă de ea. Nu era o vânzătoare de
smochine propriu-zisă, ci doar ţinuse locul, pentru o jumătate de oră unui
unchi, Borza, care, având o mamă nonagenară bolnavă, se străduia să mai câştige
un ban pentru medicamente. Fructele exotice erau aduse de un nepot marinar,
fiul din flori al Didinei, răpusă de tuberculoză. O va reîntâlni pe misterioasa
fată, pe stradă, din întâmplare, exact în ziua în care liceanului îi apăruse o
povestioară în principala revistă culturală a oraşului. Nu era singură ci cu o
prietenă, Mona, nealta decât verişoara şi consăteanca fericitului debutant
care, cu revista sub braţ, plângea de bucurie. Guraliva verişoară le face
cunoştinţă şi cei doi încep să se vadă mai des, proxima întâlnire fiind acasă
la Adriana care avea camera plină de picturi efectuate de mama ei, Sara, care
avea sânge bulgăresc sau macedonean în vene, trecută în mod suspect, de câţiva
ani, în lumea umbrelor. Pe poet îl frapează, până la a-i declanşa trăiri
paranormale, un Autoportret al
pictoriţei şi pune, în transă parcă, întrebări care pe fată o tulbură profund,
dar niciodată nu reuşeşte să dea răspunsurile pe care el le aşteaptă şi-şi
amână de fiecare dată povestirea dezvăluitoare de trecut. Arta suspansului e la
ea acasă în această carte palimpsestică când e vorba de întreţinerea şi chiar
de înteţirea enigmei ce-o învăluie pe protagonista care se compară, în jurnalul
ei terapeutic, scop în care i-a şi fost dăruit caietul respectiv de către
blândul unchi Borza, cu Otilia din cunoscutul roman al lui George Călinescu.
Însemnarea făcută în a cincea zi de la întâlnirea cu Vlad e o analiză, în
registru postmodernist, a relaţiilor interpersonale din romanul călinescian:
„Reiau cartea în care Felix a rămas să răspundă de unul singur la întrebarea pe
care i-o pusese Otiliei: „Mă întreb dacă nu greşeşti când arăţi atâta
familiaritate unui om în vârstă?” (Se referea la atenţia ce i-o arăta
Pascalopol Otiliei). Îndoiala pătrunsese în inima lui, încă de atunci Otilia
neagă şi se dezmiardă cu răspunsul dat lui Felix, spunând că a început să
gândească precum Aurica lu’ tante Aglaia. „Poate te iubeşte!” a încercat Felix
să o facă pe Otilia să se destăinuie. „Posibil! Dar pe tine ce te priveşte?
N-ai vrea să am un bărbat ca Pascalopol?...”. Eu cred că ar fi minunat ca
Otilia să aibă, în Pascalopol, un tutore care s-o protejeze de ciorile
hrăpăreţe, cum e Aglaia, Stănică sau Aurica, nu? La urma urmelor, Pascalopol,
deşi e bătrân, gândeşte frumos. Cum e moşu-său, Costache, aşa de zgârcit, cred
că până la urmă ciorile alea hrăpăreţe tot au să-i şutească teancul de bani de
sub saltea?De unde bani s-o întreţii tu, Felix, pe Otilia, dacă n-ar fi acolo,
pe post de înger păzitor, bătrânul Pascalopol? Mi-a plăcut atunci când
Pascalopol îi spune lui moş Costache: „Dar, Costache, gândeşte-te la ce ţi-am
spus eu odată, de nu, îţi fur pe Otilia”. Pentru că e sincer. Ce alt om i-ar
spune moşului Costache direct: „Eu, pe Otilia, vorbesc sincer, o iubesc, şi
poate nu m-aş da înapoi de la imprudenţa de a o lua de nevastă”. Şi poate aici
e frumuseţea poveştii. Să-l facă pe Felix să intre la bănuieli şi să-i
încolţească în suflet invidia că între Otilia şi Pascalopol pot fi şi legături
de dragoste. Neînţelese de el. Dar, câţi la tinereţe, înţelegem una ca asta?”
(pp.78-79). Peste 20 de pagini mai încolo adaugă: „Uneori, Vlad seamănă cu
Felix. Simt că mă iubeşte, dar îi e teamă să o spună răspicat. ...Otilia era o
râzgâiată, dar eu, eu cum sunt? Uite, nu m-am gândit încă la asta. Dar ce fată
nu s-ar simţi râzgâiată când Pascalopol îi dădea imposibilul, fără să-i ceară
nimic? Spre deosebire de Otilia, uite, eu nu sunt îndrăzneaţă. Păi i-aş spune
eu lui Vlad o astfel de întrebare? „Felix, la ce ţii tu cel mai mult în viaţă,
în afară de dragoste?”. Dar dacă i-aş pune-o? Să zicem: gata! I-am pus-o. Dacă
mi-ar răspunde ca Felix? „...pot să-ţi spun că n-aş putea suferi să fiu al
doilea...”. Ce m-aş face?” (p.100).
Atât în tăcerile
şeherezadice, cât şi-n răspunsurile mono şi bisilabice ale Adrianei se ascunde
mereu teama că s-ar putea să-l piardă pe Vlad care ar putea s-o scoată dintr-o
familie blestemată să nu cunoască fericirea şi echilibrul. Blestemul acesta se
pare că nu poate fi spulberat curând, el fiind în plin avânt şi lucrare de a-şi
lua tributurile şi de a reclama expieri
pe măsură. Vlad şi-a luat în chip strălucit examenul de bacalaureat şi, spre a
face rost de bani să meargă să-şi susţină în toamnă admiterea la Politehnică,
se angajează ca lucrător într-un siloz de grâne din Negru Vodă. Are însă un
accident groaznic de muncă, exact când se pregătea să vină la Constanţa să-i
ceară mâna iubitei sale anunţate printr-o scrisoare să-l aştepte în gară. N-a
mai apucat să i-o expedieze şi pe a doua. A stat două luni în spital şi la
ieşire a mers glonţ la casa Adrianei unde nu i-a venit să creadă câte se
petrecuseră cât timp el nu mai ştiuse ce se întâmpla în familia în care voia să
intre, fapte demne de un roman sau de un film horror: tatăl Adrianei, vinovat
de moartea soţiei sale, pictoriţa care-şi avea şi ea taina ei, e omorât de
Borza, fratele mai mare care o iubise şi el pe vremuri pe aceeaşi Sara,
devenită, printr-un nefast concurs de împrejurări, cumnată. La rândul ei,
Adriana, bântuită de spaimele unei eredităţi încărcate, ca şi de cele ale unui
viitor la fel de incert şi de nebulos, nemaiştiind nimic de Vlad, se hotărâse
să emigreze în Grecia unde i se pierduse urma. Nu înainte de a-i încredinţa
unchiului ei iubit jurnalul şi o scrisoare de adio pentru Vlad în cazul
eventual în care acesta ar fi venit cumva s-o mai caute. Amănuntele care îi
întreţineau fetei cu smochine enigma
ce-o aureola ies şi ele la iveală şi nu-s deloc puţine sau banale. Fusese
într-adevăr căsătorită cu un muncitor de pe acelaşi şantier naval cu tatăl ei
şi murise în împrejurări neelucidate şi dubioase, căzând în marea învolburată
cu motostivuitorul căruia-i cedaseră, în chip inexplicabil, frânele. Adriana
fusese, în aceeaşi ordine sinistră de idei, abuzată de propriul tată, fugise de
acasă, încercase să se sinucidă aruncându-se, sperând că va pune astfel capăt
coşmarurilor care o terorizau, în faşa unei maşini ş.a.m.d. Din acest accident
rămăsese pe obraz cu acea cicatrice care-l intrigase pe Vlad încă din clipa
când destinul îi pusese pentru prima oară faţă-n faţă.
Puternic şi inspirat
intertextualizat, cu o acţiune alertă şi dublu perspectivată, de la început până
la sfârşit, miniromanul Fata cu smochine
sporeşte frumos şi convingător bibliografia unui scriitor polivalent, Tudor
Cicu exprimându-se cu aceeaşi dezinvoltură în poezie, în proză, în eseistică
şi-n critica literară.
Ion Roşioru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu