Citindu-i versurile nu ai cum sa nu te intrebi: Oare unde s-a pierdut vocea care promitea inca de prin 1977?

Despre poezia ei: Omule `foarte trist~: aud şi-acum, copilul ce eram, cum îmi bate poezia in inima la poemul intitulat („Orbul din uşă”). O rugam: „uite îţi dau anii mei cei mai buni, puterea mea de a fi cuvântul uscat, dar, mai nemureşte-mă cu mila ta”. Trebuie să ştiţi: a venit într-o seară. Era orbul din uşă. Învârtise cheia după sine. L-am auzit iarăşi: „Mai nemureşte-mă cu mila ta! M-ai zburat, m-ai numit, pasărea aceea bătrână... Şi mă simţeam pasăre lipită pe faţa ta. Şi rugăciunea mea se-nchega din sânge de oţet şi frică”: „-Ţine minte!, strigai, dusă din carte în carte, aici în inima secretă a emisferei boreale, stam singură-singură, până să vii. Până mi-ai deschis tu uşa, surprinsă doar, cu senzualii amanţi de plumb... Nu mi-i lua, rogu-te! E tot ce mi-a rămas din Poezie!”. Dar el mi-a trimis o tristeţe bătrână în dar, şi a trântit din nou uşa, răsucind cheia.

 Orbul din uşă

 după Domniţa Petri (doar imitatie)    

Vine o vreme săracă. Şi el, orbul din uşă

 tot în prag:

- Uite! Ştiu dinainte

anii tăi, visele tale, tinereţea ta.

Şi, orice îmi vei promite, prinţesă a mea,

Poezia nu e umbră de cuvinte pe geam.

Nu e culoarea aceea lipită pe ziduri

nici tăcere nu e. Deşi, îmi ceri TOTUL!

Eşti singură-singură!

În camera goală şi gri

în casa vicleană şi gri...

Dacă aş da cu zarurile şase-şase?

Prin perete, prin vasul de-argint

în care îţi concepeai baia poemului

Înainte de a mă ruga:

- Ană-Domniţă, tu a lui Manole femeie

nu mă zidi... încă odată: nu mă zidi.

Sunt eu, poemul tău, trezeşte-te demoazela!

Uite îţi las cheia în uşă

Răsucită de orbul acela.