într-o zi...

 într-o zi...

într-o zi o să ajungă la mine, spuneai

o fetiță de zăpadă cum doar prin vise-ar mai fi...

măcar înalță ceva, înalță un zmeu

lângă marea unde te-am cântat mai mereu,

draga mea, Annabel Lee!

cu brațele întinse și eu veneam uneori

la fântâna viselor unde tresăreai, mă chemai

acum, măcar imploră vântul să nu ne ajungă

când cocoșii vor cânta nefiresc înspre zori

ți-am zis, Lorelay!

și într-o mie de nopți tu să-mi spui și povestea

cum m-am pierdut prin pădurea nebună

ca de pe pusta maghiară, de oriunde

să apar ca-n poemele lui Ady Endre

cu Leda de mână.

și să fi scris pe frunzele toamnei ceva de iubire,

din cer ar fi plouat cu mistere – aș zice.

cum și din lumea asta, scrisori îți pot scrie

pentru ultima oară la sânu-ți mă-mbie

draga mea, Euridice!

fiindcă într-o zi voi porni în secret vânătoarea

încolțind visele pe tărâmuri străine;

măcar să mă pierd tulburat în cei codri

printre copacii cei albi, copacii cei negri...

o singură dată cu tine.