Pledoarie pentru o iubire dincolo de limitele spațio-temporale 1
Deosebit de sensibil, cu un simţ al detaliului
dramatic şi tragic acut, utilizând introspecţia şi anamneza sufletului, Tudor
Cicu transpune simptomatica derulării unor destine care nu par să-i fie străine
în viaţa reală. De altfel, cunoscându-i biografia şi citindu-i cărţile de
poezie şi de proză, pot spune că autorul beneficiază de izvoare geografice
bogate unde înmoaie fără doar şi poate aripa sufletului întru trăire înaltă:
continuă să trăiască povestea natală dobrogeană prin apelul la memoria afectivă,
prin desele întoarceri la pământul pe care s-au născut ai săi, dar şi prin
nevăzutele fire ce-l ţin conectat la un trecut drag, şi, de asemenea, trăieşte
povestea buzoiană pe care a integrat-o, ca şi pe prima, în marea poveste a
creaţiei literare. Dacă în romanele Fata cu smochine şi Copil din flori
dragostea este văzută ca absolutul pe care poţi să-l atingi doar cu un colţ al
inimii şi apoi să mori (aşa cum i se întâmplă lui Victor, personajul romanului
Copil din flori) sau să dispari neconsolat în labirintul vieţii (ca în cazul
personajului principal din romanul Fata cu smochine), în Enigmatica Ema
(Editura Editgraph, Buzău, 2018) viziunea autorului este ceva mai optimistă, în
sensul că epilogul lasă o portiţă deschisă pentru o împlinire viitoare a iubirii,
fie şi pe un tărâm virtual, al emoţiei pure.
Acest roman este, doar aparent strict pe
anumite segmente, o poveste în poveste – istoria iubirii dintre Ema şi
jurnalistul Vladimir Dinulescu inclusă în istoria iubirii dintre Ema şi
jurnalistul şi scriitorul Victor Sidoriu. Nu întâmplător autorul aduce la un
moment dat în discuţie povestea Şeherezadei. În cazul de faţă, Tudor Cicu rupe
firul binecunoscut şi aşază un bărbat, pe Victor Sidoriu, în rolul Şeherezadei.
El este cel care trebuie să se salveze. Vladimir din romanul în roman trebuie
să ajungă la inima „enigmaticei Ema”, o efigie a Emei din povestea care o
conţine şi pe cealaltă. Motivul tabloului, prezent la pagina 113, este o mai
veche obsesie a autorului (ne amintim tabloul reprezentând-o pe mama „fetei cu
smochine”), care exprimă sublimul frumuseţii feminine ori pur şi simplu
sublimul feminin, ca şi trăirea avută de un bărbat în faţa unei astfel de
realităţi. Pentru a da mai multă greutate acestui simbol/episod, autorul, care
apelează deseori şi cu inteligenţă la intertextualitate, îl determină acum pe
Vladimir să rememoreze trăirile prinţului Mîşkin (din romanul Idiotul al lui
Dostoievski), personaj care are senzaţia că o „reîntâlneşte” pe frumoasa
Nastasia Filippovna după ce îi văzuse chipul doar într-un tablou. Scriitorul
Victor Sidoriu, cu trei decenii mai în vârstă decât Ema, este, aşa cum spuneam,
adevărata Şeherezada, dar pentru a-i releva şi consolida, în faţa cititorilor,
componentele specifice bărbăteşti, pentru a-l face veridic, autorul îl împinge
în vâltoarea nemiloasă a unor evenimente din al Doilea Război Mondial.
Aflându-se jurnalist de război pe front, nu doar că este rănit grav, dar este
şi confundat şi considerat de autoritatea militară românească drept un spion şi
un trădător în slujba nemţilor. Viaţa sa va fi aşadar ameninţată de două ori.
Îngerul salvator se dovedeşte a fi Ema, care, în virtutea iubirii sale, îl
ajută să se însănătoşească, apoi tot ea pregăteşte terenul pentru fuga din
ţară, aceasta fiind singura opţiune pentru ca el să nu fie condamnat la moarte
de Curtea Marţială. În timpul fugii, se rătăcesc unul de altul şi pare că
reîntâlnirea lor nu va mai fi posibilă, dar Tudor Cicu îşi trimite personajul
înapoi în povestea din poveste pentru a-i salva sufletul mai mult decât minţile
şi pentru a-i reda speranţa că o va regăsi într-o zi pe Ema. Pe de o parte,
confundându-se cu propriul său personaj Vladimir Dinulescu, Victor Sidoriu mai
are o şansă de a-şi trăi până la capăt iubirea vieţii, rămânerea în poveste
însemnând ruperea definitivă de realitate şi fericirea deplină într-o lume
paralelă. Am putea spune chiar că personajul lui Tudor Cicu devine, într-un
moment care a fost prefigurat cu mult înainte de semnele mai mult sau mai puţin
evidente (diferenţa mare de vârstă dintre cei doi protagonişti, transbordarea
iubirii în poveste, declanşarea războiului, acuzaţia nedreaptă de spionaj
etc.), un Don Quijote al românilor acelor timpuri.
Am putea să ne întrebăm: de unde ştim noi că
realitatea este cea pe care o percepem şi nu aceea/acelea dintr-o infinitate de
lumi paralele? Ultimul fragment al cărţii ne dă un posibil răspuns. În timp ce
trecătorii îl cred pe Victor „beat sau nebun”, în realitatea sa el nu se mai
află în vecinătatea gării, ci în pădurea cu mesteceni aparţinătoare propriului
său roman: „În mintea lui Victor Sidoriu, Ema rămăsese pe trunchiul
mesteacănului doborât de trăsnet, în pădurea în care ea îl striga să se facă
auzită. Poate că mai era timp să o ia pe Ema de acolo şi să plece prin ploaie
până când avea să iasă din pădurea aceea de mesteceni, despre care tocmai
scrisese”.
Ultimul capitol, „Ieşirea din poveste”, pare
să fie o invitaţie a prozatorului la deschiderea celui de-al treilea ochi,
pentru a putea vedea/înţelege că o iubire adevărată nu se stinge odată cu realitatea
lumii pe care o percepem cu simţurile noastre obişnuite. O viziune liniştitoare
asupra distanţelor în timp şi spaţiu legate indestructibil prin iubire şi o
promisiune plină de poezie privind posibilitatea deschiderii uşii orizontului
şi demitizarea capătului de drum. Important e să nu ne opunem, adică să nu
aducem şi cerebralul în poveste. Atenţionarea este făcută prin vocea Iuliei,
sora Emei, care, fără s-o ştie, îi prezice lui Victor Sidoriu o iubire
complicată cu o femeie mult mai tânără decât el: „Dumneata ai o satisfacţie
nebună de a-ţi devora prietenii cu poveştile dumitale […]. În viaţă e mai bine
să te gândeşti doar la tine şi la nimeni altcineva. Să presupunem că te va iubi
cineva mult mai tânăr ca tine. Cum te-ai simţi atunci când vei încerca să te
dezbari de acea iubire ca de o haină pe care o lepezi de pe tine şi ea îţi va
striga: De ce vrei să renunţi la mine, Victor? Cum te-ai simţi?” Întrebarea
este ea însăşi, în acest caz, un răspuns, iar Tudor Cicu jonglează în chip
minunat cu un astfel de instrumentar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu