Povestiri de seară

Tentația amânării unui roman rural al durerilor înăbușite

             Petre Rotaru-Colți se înfăţişează cititorului cu un volum de proză scurtă, intitulat „Povestiri de seară”, ed. Editgraph, 2018 (232 pag.), prin care cititorul este invitat să participe, ca la o șezătoare, la lumea strânsă în colecția de amintiri a unui povestitor matur în marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții părând a amâna, deocamdată, tentația scrierii unui roman rural a durerilor înăbușite, a unor oameni trăitori cu vâlvătaia himerelor și a viselor, într-un sat de munte (Muscelu-Cărămănești), cu credința că le va scoate din matca unei „nepăsătoare uitări”. Petre Rotaru-Colți își cucerește cititorul atât prin povestirea propriilor isprăvi din anii copilăriei (prin gura personajului Aurel), cât și prin evocarea atmosferei misterioase a celor ce se întâmplă în acel colț de lume și a atmosferei ca de basm a satului de munte, cu oamenii, obiceiurile și tabieturile lui. În cele 117 povestiri, ale volumului de proză foarte scurtă, există un transfer permanent de stări, reflecții și sensuri neputând trasa o graniță până unde autorul lucrează cu anecdota, pilda sau comentariile cu tâlc asupra vieții personajelor narate care își cer dreptul la ascultare cât şi la o judecată dreaptă. O carte de suflet, greu de povestit, însă, menită să capteze cititorul prin tristeţea şi morala destinelor, a oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit loc conturat de spaţiu şi timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu fi poposit.

       Bun portretist, autorul dovedește o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului, cu anumite excepţii nesemnificative în ansamblul acestui volum dar, în mod evident, interesat de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor („cărora știe să le citească întortocherile sufletelor și le trăiește dramele” – după prozatorul Titi Damian), deşi pare să-şi concentreze proza scurtă în termeni uimitor de nesofisticaţi, asupra acelor personaje care distonează în cadrul narativ, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează doar prin deducţie.

       „Nu știu de ce este atât de greu să scrii o poveste, știi conținutul, dar nu știi cum să începi”, ni se destăinuie cu prima povestire „de seară”, intitulată chiar așa, Poveste, dar întâmplarea redată mai apoi, te ține cu sufletul la gură prin numeroasele dezvăluiri despre istețimea țăranului de la munte (vezi și „Vijelia”, „Alegerea” etc…).  În altele, autorul ține să ne amintească, în evocări atât de vii, că viața fără drame nu există, nici când e vorba despre dragoste („Dragoste oarbă”), nici când e vorba de destinul ancestral („Iubirea întru Domnul”).  Nararea curge fluent, ca și cum secvențele de viață se petrec sub ochii povestitorului, fie întâmplări relevând credința omului de la țară („Ceasul  cel rău”; „Pisica neagră”), fie corespondența între vise și tot felul de întâmplări din viața omului („Fata din vale”: „Ce-o fi fost aia?”) și care, cred oamenii, stau sub semnul ursitelor rele, de se poate spune că nu-i de glumă ce i se întâmplă omului otrăvit cu tot felul de clevetiri şi gânduri negre. Dar, și pare evident, în toate aceste povestiri sunt înfrângerile unor destine dintr-un colţ de lume părăsită uneori de Dumnezeu, alteori, chiar sub privirea Celui-de-Sus, și cam ceea ce se petrece pe pământ, între oamenii satului de munte, stă tot sub semnul unor glume „care mai de care” și pe care oamenii simpli şi le fac între ei din dorinţa de a uita de grijile şi nevoile apăsătoare ale realităţii în care trăiesc.

       Povestirile „de seară” ale lui Petre Rotaru-Colți au acea adresare directă unui cititor virtual, precisă și firească pentru un orator care începe să depene o istorisire mai veche și demnă de atenție (vezi: „Cuiul”; „Fata din vale”; „Ruga”), povești care au câte o anecdotă la bază. Nu lipsesc poveștile zămislite pe seama unor comori (vezi: „Lemnul de nuc”), ori întâmplările care fac cât o pildă bună (ex: „A fost odată”; „Fiul risipitor”), cum nu lipsesc glumele proaste făcute între locuitorii satului (ex: „Proba”).

       Astfel de abordări ale prozei întâlnim la prozatorii analitici, dar autorul se detaşează de această specie literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate aproape, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor şi a se pierde în teorii. Atenţia sa este  îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind, este pecetluită de o eleganţă acaparantă asupra cititorului și doar morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale. Iar Petre Rotaru-Colți mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin malaxoarele caznelor și pe de altă parte are şi conştiinţa că suntem locuitorii unei lumi riguroase, că există ordine şi că prozele nu dau soluţii ci numai deducţii, după citirea unor întâmplări fără o prea mare însemnătate. Iată și astfel de texte scurte cu intenția de a scoate din ele ceea ce e esențial: viața și firescul (vezi: „Idilă”; „Postul”; „Ambiția”; „Prașila”; „Sârma”; „Ileana”; „Ilisei ăl bătrân”; „Târgul”; „Soacra cu trei nurori”; „Inima”; „Lupchii, măăăi!” etc…). Să mai amintim că multe dintre aceste povestiri vin și din memoria colectivă a satului și au câte ceva ce amintesc de pomelnicele oamenilor de la țară și rostite de preot în biserică, precum și rădăcini în legendele vechi ale locului din care a descălecat autorul și amintite aici, „cu regretul că viața trece, iar casele din Muscel rămân, una câte una, pustii”, fiindcă e în aceste „povestiri de seară” găsim o lume de oameni necăjiți, cu greutăți de tot felul, dar o lume care a fost, cu mirajul ei, iar după asta, acum în zilele noastre, pare că a aparținut de lumea poveștilor. Și conchide trist autorul: „Acolo unde au stat ei, acum este islaz, doar câțiva pomi din grădină și din curte au mai rămas pe deal, cășăriile s-au dărâmat cu timpul” (pag 195). Stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul. Monologul interiorizat al autorului, coparticipant la dramele eroilor săi, salvează cu adevărat sufletul acestor oameni  rămași în durerile lor înăbușite, pe care numai o anume realitate a vieţii, clamându-l încontinuu, îl uită de fapt.