Enigmatica Ema (cap. 16)

Cap. 16 – Care dintre cele două Eme?

       Luna decembrie începuse ca o lună de toamnă, cu soare îmbietor și puțin vânt. În ziua aceea, Victor fusese chemat, printr-un slujitor al bisericii, de părintele Elisei, iar Ema, bănuind că era vorba despre documentele de plecare în Elveția, așa cum li se spuseseră cu câteva zile înainte, se pregăti să iasă la plimbare, de una singură, prin sat.

       Când dădu să treacă de poartă, Ema se auzi strigată. Era țiganca Rada. Se întoarse și-i făcu cu mâna.

       – Încotro așa din vreme, domnișoară? Hai un pic să-ți dea țiganca o cafea și să-ți ghicească în cărți. Ți-a mai ghicit, vreodată, cineva în cărți, domnișoară Ema?

       Ema dădu din umeri și își flutură degetele în semn că nu i se mai ghicise. Fiindcă nu era nicio grabă cu plimbarea, se apropie de țiganca Rada care îi și oferi un scaun la măsuța de sub acoperișul cerdacului din fața casei.

       – Ia loc, domnișoară dragă. Aduc ceștile, cărțile și stăm de vorbă.

       În câteva clipe se înfățișă țiganca Rada cu ceștile și cărțile de tarot.

       – Pune mâna și zi în gând o rugăciune, domnișoară. Una pe care o spui seara, înainte de culcare.

       Ema se lăsă pe mâinile țigăncii. Luă toate astea ca pe un joc nostim de societate. Nu credea în vorbe spuse, zicea ea, fără niciun sens, dar urmări cu interes cărțile înșirate pe masă, rotite, tăiate și iarăși rotite, cum văzuse la un dans de păuni, odată. În timp ce tăia și amesteca la cărți, țiganca își ținea ochii închiși și chipul ei, i se părea Emei, era palid, însă liniștit. Vedea cum își țuguia colțurile gurii, tremurând din buze. Nu era mulțumită de ce i se arătase în cărți și reluă tăiatul, amestecatul și rotitul lor. Apoi se liniști și interpretă fiecare amănunt:.

       – Așa era, așa... murmura țiganca.

       Ema nu înțelegea ce voia să zică.

       – Ei?... întrebă Ema, când țiganca terminase cu așezatul cărților pe masă.

       – L-am văzut întins într-o cameră întunecoasă... Dar cărțile spun că nu era el, ci celălalt.

       – Care celălalt? întrebă Ema, curioasă.

       Țiganca nu-i răspunse la întrebare. Părea să fi fost prinsă, deja, în transa ghicitului:

       – ...Plecaseră împreună la drum. Erau doi la început. Apoi, în călătoria aia s-au văzut față în față, doar ele două, continuă țiganca, convinsă tot mai mult, pe măsură ce descria amănuntele văzute, că aceleași lucruri le văzuse și prima oară când pusese cărțile jos, înșirate pe masă.

       Ema privea ca hipnotizată. Nu înțelegea mai nimic. Continua să privească acele cărți fără să vadă ceva, în ele.

       – Soarta hotărăște, domnișoară, ca cel care iubește mai mult să piardă totul. Iar el le iubește pe amândouă la fel. Unele cărți spun că ceea ce e aici e de bine, altele ba, că-i rău. Visele astea sunt ca apa dintr-o plasă, tu tragi să le ridici pentru tine, ele se duc înapoi de unde au venit. Asta însemnează că el te-a iubit din prima clipă. Dar ce să faci dacă o iubește și pe cealaltă? Dacă e ca un vis din care nu se poate desprinde?

       Ema rămăsese cu fruntea sprijinită în palmă și cotul brațului sprijinit pe masă. Ținea ochii închiși și pentru a se trezi din acest vis își înfipse unghiile în podul palmei până nu mai simți decât durere.

       – Doamne Dumnezeule, dacă știam... se sperie țiganca.

       – N-am înțeles mai nimic, se supără Ema, încercând să se ridice.

       – Rostul acestor semne, aflate aici, în cărțile întinse pe masă le vei afla mai târziu. Deși e plecat la drum, domnișoară Ema, îl văd cum te caută și te strigă dintr-un vis numai al tău. Asta e de altfel enigma celeilalte, să te aștepte și pe tine, acolo. Dar de ce cele două nu pot fi împreună cu el, asta n-am înțeles nici eu, domnișoară Ema!... zise țiganca, punându-i familiar o mână pe braț, căutând să-i tempereze avântul și supărarea: Dar tu trebuie să alegi, fiindcă numai cu una dintre ele nu poate fi fericit, domnișoară Ema! Oamenii pot să se iubească fără să se vadă unii pe alții. Se vede cum se iubește pe sine în cealaltă. E ca într-o oglindă în care se vede deformat totul. Da! Așa e. Însă nu sunt sigură dacă mă crezi...

       – Nu știu ce să cred, se trezi Ema din acel vis urât. Nici nu sunt sigură că nu cred. Dar nu vreau să cred. Povestea asta nu are niciun sfârșit?

       – Cred că a fost scrisă cu mulți ani în urmă, opină țiganca în timp ce-și strângea cărțile de pe masă. Nu cred că tot ce a văzut el în cartea aia este adevărat, domnișoară!

       Dar toate dovezile arătate de cărți erau și în memoria ei, sporindu-i amărăciunea: „E oare posibil să mă despart pentru totdeauna de fericirea cu care m-am obișnuit atâta? El mi-a spus că dragostea va învinge totul și că mă va duce până la capătul lumii...” Și când fu de una singură pe poteci își repeta obsesiv: „Până la capătul lumii... Până la capătul lumii....” Apoi un alt gând nu-i mai scoase din cap temerile: „Oare ce a vrut să spună cu «Ce să faci dacă o iubește și pe cealaltă?» Care dintre cele două Eme?”

       Nu era nimeni să-i audă murmurul din glas. Doar lumina zilei se târâia pe la colțuri de drum și cerșea lămuriri.

       Când Victor sosi mai târziu cu documentele de plecare, gata finalizate, Ema nu-i spuse nimic din nebunia și bolboroselile țigăncii care-i ghicise în cărți. Întrucât o găsi la marginea patului, făcută ghem și învelită cu un șal, Victor crezu că Ema se simțea rău. Se așeză pe un scaun lângă ea, vorbind rar, oarecum îngrijorat:

       – Ce s-a întâmplat, draga mea? La ce te gândești?

       Ea se ridică într-un cot, își sprijini bărbia în mână și-l privi insistent. În cele din urmă, se ridică din pat, își puse brațele în jurul gâtului lui și o făcu pe somnoroasa:

       – Mmm... n-am nimic. Tu pe unde ai mai fost? Putem pleca mai repede de aici?

       – Nici nu știi cât de repede.

       Ema sări entuziasmată din pat:

       – Ce bine!... Ce bine, nu-i așa?

       Pregătiră împreună un singur bagaj, fiindcă nici lucruri prea multe nu aveau cu ei.

       Când Victor se găsea în șopronul de afară, la grătar, Ema se furișă în pat și scoase manuscrisul, sperând să termine și ultima parte de citit. Găsi repede foile unde rămăsese înainte de vizita părintelui Elisei și se lăsă în voia lecturii:

       „...De câteva zile, Vladimir stătea închis în casă și se lupta cu o febră care îi provoca vertijuri. Cele două fete, cum provocator îi spusese fotoreporterița aceea la conferința de la Comandamentul Armatei, nu veniseră pe insuliță. El, în ciuda ploii care cădea în rafale pe sub mesteceni, le așteptase de unul singur la o masă, până se făcuse târziu. Un amic, care îl găsise în casă agonizând, îi pusese comprese reci pe frunte și îi spusese că uneori, prin somn, chiar striga pe cineva. În mintea lui Vladimir, toate începură a se derula într-o devălmăşie generală. Se visa acasă, copil, și chiar i se păru că se află pe întinderea aceea, de dincolo de cimitir, unde obişnuia să-şi însoţească mama trecută de cincizeci de ani, o margine de cimitir întunecată şi înfricoşătoare; iar crucile de lemn amestecate printre crucile de piatră, o luau acum la vale, precum fluviul care se năpusteşte să împingă marea printre umerii malurilor de pământ. Se zbuciuma în somn: «De ce mă trag după ele? De ce, de ce?...» Apoi, imaginile treceau în alte tărâmuri. Unele de curând. Când se găsea în sala de conferințe și încerca să atragă atenția fetei din primele rânduri și să-i transmită, prin semne, că are ceva deosebit să-i spună. «Ema, parcă așa îi spusese fotoreporterița. Oare ce știu eu despre ea? O, da, am întâlnit-o la Tamara. Cred că era prietena ei. Și era? Nu... Nu! Nu e asta. Era vorba despre o carte. Cartea ei?... Spune-mi, Tamara!  Cine-i Ema? Tamaraaa!...»

       Când o striga pe Tamara, era pe cale de a se trezi, apoi prietenul său îi refăcea compresa pe frunte și cădea din nou în somn. Și iarăși visa. Își aduse aminte, din nou, de cartea aceea. Îl obseda. Cu cartea aia putea oricând să bată la ușa Emei și să poarte, împreună, o discuție, pe care și-o dorea nespus. Deodată își aminti unde se găsea cartea aia. Sigur, cum de nu se gândise? Doar cunoștea bine casa de pe strada Gării. Și chiar era, pe strada aceea. Cum de nu se gândise? Doar locuise acolo. A găsit lesne casa. Era cufundată în întuneric. «Dacă nu-i nimeni acasă, ce-o să fac? și-a zis. O să înțepenesc aici, în poartă?» Când a apăsat pe clanță, poarta s-a deschis fără nici cel mai mic zgomot. «Ia uite?! Mă așteaptă. Știa că o să vin?» Nu și-a mai pus și alte întrebări. Ajuns dinaintea pragului de la camera Tamarei, realiză că nu mai avea asupra lui cheia cu care, cândva, deschisese ușa secretă. Îşi aduse aminte că la streaşină, în partea dreaptă a uşii de la intrarea în bucătărie, nea George, ori de câte ori ieșea afară, atârna, de obicei, felinarul. Dibui cu mâna într-acolo şi dădu peste lampa de sticlă. Se întoarse apoi în bucătăria bătrânilor şi luă de pe o poliţă, unde știa că mătușa Petria ținea ascunsă cheia aceea. Cu felinarul aprins, păşi încet, dând, grijuliu, uşa camerei de perete. Nu de alta, dar violenţa trântiturii ar fi putut stinge fitilul, abia aprins. Îşi roti privirea de jur-împrejur. Un alt timp şi alte imagini avea acum în faţa ochilor. Gândul bun, gândul de la început, cel care îi dădea întotdeauna curaj să ajungă până aici, să înfrângă toate opreliştile, îi reveni stăruitor. Pentru ce se întorsese în camera aceea? Nu mai ţinea minte. I se blocase ceva în creier şi o morişcă închipuită zbârnâi ca o nesimţită şi nu-i da pace. «Doamne, de m-aş linişti, de m-aş linişti odată!» Era singura lui bâjbâială în acel labirint lăuntric prin care orbecăia de unul singur. Îşi făcu o cruce mare, mai mult la nimereală. Ajunsese deja lângă ușa metalică cu geamuri rombice de la intrarea în hol. Încercă și mânerul ușii. Ca prin farmec, ușa aceea s-a deschis. Dar asta nu l-a mai mirat. A pășit în antreu. Era beznă peste tot, pustiu și nici țipenie de om sau alt animal, că a putut să înainteze destul de lejer. Ușa camerei Tamarei era deschisă. «Să intru?» Îi bătea inima foarte tare. «Dar cum am să mă descurc prin bezna asta?» Felinarul abia mai licărea. Dacă dădea din greșeală peste un scaun, ceva, și se vor trezi cu toții? (Aici îi punea la socoteală și pe nea George și mătușa Petria. Uitase că nu mai erau în țară). Nu vor da buzna peste el, crezându-l vreun hoț? «Uneori te salvează providența...» Vorbea de unul singur. Și iată că providența, tocmai când nu te aștepți, îți și iese în cale. O lună uriașă, rotundă, roșu-arămie își revărsă lumina ei strălucitoare prin geamurile de la hol. Când apăruse luna asta? Și tocmai acum, când lumina din felinar era spre stingere. S-a privit în oglinda de pe hol. Parcă nu arăta prea bine. «N-oi fi prea palid? Ori e de la emoție?» A dat să intre în camera Tamarei, dar s-a oprit pe loc, fiindcă inima iarăși începuse să-i bată năprasnic. Să-i iasă din piept, nu altceva! «Să mai aștept să se mai liniștească. Dacă Tamara doarme și asta o s-o trezească?» Numai că inima nu se astâmpăra cu una cu două. Ba dimpotrivă. Parcă devenise un clopot. A dus mâna la piept să o facă să tacă, dar oricât încerca, nu simțea nicio schimbare. Și-a astupat urechile să nu mai audă bătăile alea. După o vreme, când a deschis ochii și se făcuse liniște în jur, s-a uitat atent să zărească locul unde se găsea biblioteca. Frânturi de gânduri se îmbulzeau care mai de care în mintea lui. La un moment dat chiar a bănuit că e cuprins de niște frisoane ca atunci când ești luat de friguri. De aceea, nu era în stare să rețină prea multe detalii. Asta era! Frisoanele astea sunt cauza pierderii atâtor amănunte. «Amănuntele sunt foarte importante. Încearcă să-ți aduci aminte de ele» își spunea. Fie ce-o fi! Și a pășit în cameră. Camera nu avea însă nimic nelalocul ei, ori înșirate ici-colo... Tot ce zărea, erau dintotdeauna acolo. Iar cineva îi tot sufla la ureche: «– Fugi, fugi cât mai departe! Ei te vor găsi, până la urmă, și te vor omorî.» «– Cum așa?» întrebase. «– Simplu. Cu un cuvânt» veni răspunsul. «– Nu-i nimic, voi rezolva de unul singur toate astea» le dădu replica. «– Ia te uită, unde mă duce gândul!» Căută cu ochii. Zărise și biblioteca pe peretele din fund. Se îndreptă cu felinarul căruia îi tremura flacăra la capătul fitilului. Doar o clipă se abătu flăcăruia, prevestind prezenţa prin apropiere a ceva neprevăzut. Buzele lui tremurau ca şi cum ar fi fost muşcate de o viespe. Privirea îi căzu pe un scaun răsturnat, aflat lângă bibliotecă. Propti scaunul în pământ şi-l încercă de câteva ori cu talpa piciorului: «Ţine!» rosti ca pentru sine. Laţul unei funii nevăzute i se strânsese deja în jurul gâtului. Scotocise cu furie printre rafturile bibliotecii. «Unde o pusese?» Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. Nu era ușor să pătrunzi într-o casă străină și să cotrobăi după bunul plac, ca la tine acasă. În sfârșit, găsi cartea. O deschise la prima filă să vadă dacă mai era acolo autograful dat de Zellea Codreanu. Era. Simţea o imensă ură, cu toate mizeriile şi înfrângerile care-l înfuriaseră până atunci, că nu se putuse abţine, după ce vârâse cartea în buzunarul hainei, să nu dea, la coborâre, cu piciorul, o lovitură scaunului. Din ciudă, din ură, nici el nu ştiuse să-și răspundă. Se și văzu, copil fiind, când tatăl său îl trimisese să dea afară mânzul abia născut, din bucătăria de la țară unde intrase și lingea făina din copaia pe care mama lui o folosea pentru a frământa aluatul pentru pâine. Sărise cu picioarele pe bietul mânz, dând cu toată setea în burta acestuia. Asta până în clipa când îl înhăţase mâna tatălui: «Ho, mă, că-l omori! Acum ia-l în spinare şi cară-l de aici, dacă ţi s-a făcut milă de el.» Îl cărase pe un braţ de paie găsit lângă ieslea grajdului. Avusese întotdeauna groază şi dezgust faţă de moartea căzută pe capul cuiva pe neaşteptate. Nu voia să o vadă, acolo, și pe cea a mânzului acesta născut nevinovat. Se trezi abia când un bărbat și o femeie îi aruncau în față, apă dintr-un vas. «Gata! Îşi revine acum.» auzi Vladimir, tot ca prin vis, o voce nelumească, în dreapta sa. Când deschise ochii, văzu la picioare, un bărbat şi o femeie străină. O asemui pe femeie, cu Ema, prietena fotoreporteriței de la comandament. «Ce naiba se întâmplă cu mine? Ce caut eu aici? Voi cine sunteți?» îi veniseră pe buze, primele cuvinte. Dar buzele nu i se mişcau nicicum. Făcu al doilea efort, să se ridice de pe covorul verde-maroniu, unde căzuse după ce lovise scaunul pe care urcase să caute cartea. Nu reuşi. Şi, ca atare, renunţă. Tot ce putea să facă era să se concentreze la tot ce se petrecea în jur. Încercă să-şi amintească unde mai văzuse chipul bărbatului care se uita atent la chipul său. Deasupra brațului plimba felinarul pe care el îl adusese acolo, iar lumina acestuia, acum, îl orbea. Încercă să-și amintească dacă îl mai văzuse cândva. Scutură din cap. Nu-l văzuse în viața lui. «– Domnule... bâigui. Unde mă aflu eu acum?» «– Eşti pe mâini bune, îl asigură femeia care semăna cu Ema. Tocmai te-ai întors în viaţa ta. Păreai dus pe lumea cealaltă. Te-ai întors printre ai tăi. Nu-i aşa, Victor?» Simți nevoia să mai pună o întrebare: «– Unde am fost eu, până acum?» Nu primi niciun răspuns. «– Se întâmplă ceva cu mine, îşi zise, fulgerat de un gând aparte. Sunt eu, sau nu sunt? Cea care se îndreaptă acum spre mine, o fi chiar ea? Dacă n-aș fi iubit-o, dacă nu pentru ea am venit până aici să caut cartea, atunci pentru cine? Credeam că tu (i se adresa femeii) ai să înțelegi asta.» Auzi vocea bărbatului: «– Ți-e teamă! Se vede că ți-e teamă.» Simți nevoia să protesteze, dar o auzi pe ea: «– Tu nu ești din lumea asta. Dacă ai fi de aici, cum te-aș mai iubi?» o auzi. «– Și cu cartea? Ce să fac acum cu ea?» «– Nu mai e nevoie. Victor a găsit altă soluție. Plecăm din viața ta.» îi spuse femeia. «– Și el, cine-i?» o întrebă. «– Ți-am spus. El este cel care ți-a dat viață. Și a crezut că-ți poate da și iubire. Dar, uneori, unele iubiri e mai bine să nu le trăiești. Și apoi, cine te-a rugat să cauți cartea asta? Acum ieși din ea.» Vladimir nu înțelese pe moment la ce făcea aluzie femeia care îl și vedea ca pe un condamnat ce urma să fie dus către eșafod. «Cum de nu înțelege că nu poate exista niciun fel de ieșire, că am fost deja condamnat să îi pun dinainte cartea care o va salva și pe ea, și pe mine?» O fixă printre degetele răsfirate, cum ținea palma pe față, tremurând, și, de parcă ar fi recunoscut-o deodată, zise:

       – Te cunosc, îngăimă Vladimir. Tu ești cea care i-ai dat viață celei din cartea care vorbea despre păsări albastre printre mesteceni. Și știai bine că îți așteptam scrisorile la marginea unor lumi tăcute... Știu că m-ai așteptat pe trunchiul ăla trăsnit, că nu mi-ai auzit chemarea din cauza acelor greieri, care, ca niciodată, făceau deja o larmă îngrozitoare... (Se îneca spre sfârșitul frazei. Vorbea tot mai sacadat.) Când ai privit cerul și cum acesta pălise, o da... ți s-a părut o iluzie... că totul s-a terminat... N-ai înțeles că și eu eram acolo? Nu te-ai întrebat ce-am să fac de unul singur. Că nu eram pasăre ca să zbor... Totuși, eram acolo?

       – Aiurezi! Nu sunt eu femeia care-ți vorbea despre păsări albastre și semne de nicăieri. E timpul să te trezești.

       Încet-încet, umbra celui care se tot agita pe lângă el deveni clară. Era prietenul său care îi apăsa fruntea cu o nouă pungă de gheață. Simți momentul să i se destăinuiască:

       – Știi? Parcă mi-aduc aminte de dânşii… Nu-i aşa, prietene? Doar n-am visat. Totuși, nu înțeleg. După ce au plecat cei doi, bărbatul și femeia de adineauri, am scos din buzunar cartea pentru care mă dusesem acolo, în locuința Tamarei. Ar fi trebuit să i-o dau ei. Și cum am rămas cu ea în mâini, am mai privit-o o dată. Ce curios! Avea un titlu tare ciudat: «Mesteceni în ploaie», ori cam așa ceva.

       – Dar ai visat, îl liniștit prietenul care-i veghease la căpătâi și-i schimbase pungile cu gheață pe frunte.

       – Nu! Eram sigur că nu aceea era cartea pe care o pusesem în buzunarul de la haină, insista Vladimir. Neîncrezător pe buna-credință a prietenului său, se și ridicase de pe pernă. Părea gânditor. Ridică ochii aprinși de febră către cel din fața sa: Poate că aveau dreptate – din teamă se nasc eroii; din eșec, chibzuința și din nenorocire, fericirea.

       – Cu siguranţă! Cu siguranță... căută să-l liniștească amicul său. Toate astea, ca medic, îmi sunt cunoscute. Cu atâta febră în corp, orice umbră, chiar și cea a luminii de pe pereți, pare reală.

       – Evident, ridică Vladimir fruntea și privi agitat în jurul său. I-a vezi, e cumva o fereastră deschisă? Parcă s-a lăsat deodată frig, spuse.

       – E de la febră, îl liniști prietenul aflat la căpătâi. Așa se întâmplă când ai febră și visezi.

       –  Neîndoios, cum se și întâmplă în vise. Tot ceea ce ai văzut îți par reale. Așa că te înțeleg foarte bine. Gata, acum trebuie să uit fiindcă ai fi curios să mă întrebi ce cred eu că s-a petrecut în mintea celui care m-a băgat în povestea asta.

       Celălalt nu mai zise nimic. Îi tamponă fruntea cu punga de gheață și-l privi adânc în ochi. Murmură ca pentru sine: «Cine știe, poate că cei doi au existat. Mi-e teamă că n-a fost doar un vis. Dar, cred că e firesc. Apoi, ca pentru sine: Sigur că în vis lucrurile ar putea să se petreacă și altfel...» Vladimir nu-l auzise. Adormise ceva mai liniștit.”

       Aici, Ema își duse ușor mâna la frunte și apoi o lăsă să alunece fără reazem. „Același lucru l-am simțit azi, și eu. Ceva halucinant! Cum au fost și vorbele țigăncii...” spuse. Victor o auzi din prag. Dar crezu că Ema ațipise și visase cu voce tare. Ar fi vrut să o strige pentru masă, însă Ema deja se ridicase din pat și pornise în întâmpinarea lui.

       Apoi avusese loc cina și ultima lor noapte, împreună, la chilia din Radova.

                                                   

                                                         (va urma)