Enigmatica Ema (cap. 13)

Cap. 13 – Tamara

       Ema lăsă manuscrisul pe marginea fotoliului și privi amurgul zilei la fereastră. Simțea nevoia să gândească de una singură, fără să aibă dinainte capitolul pe care tocmai îl citise: „Deci, asta era... îi zburau gândurile la discuția avută cu Victor în curtea spitalului. La asta se referea el când recunoscuse că a fost gelos pe Stelaru. Cu alte cuvinte, i-a reușit că cei doi s-au despărțit până la urmă.” Dădu perdeaua la o parte și privi cerul. Curând se pierdu în împărăția vrăjită a visului, unde, după cele auzite de la Victor, totul era cu putință. „Da! În cer multe par ca vrăjite, dar pe pământ totul e diferit!” concluzionă ea. Ca în visul acela ciudat de care tocmai amintise Victor Sidoriu, în capitolul pe care abia îl citise. În copilărie, maică-sa era cea care îi tâlcuia visele şi nălucirile. După ce deslușea câte un vis, îi povestea din „Facerea”, cum, noaptea în vis, a venit Dumnezeu la Abimelec, pentru Sarra, femeia lui Avraam. Nu prea înţelegea, pe atunci, unde bătea mamă-sa, cu tâlcurile ei. „Pesemne să îi arate calea” își zisese. Și ce minune ar fi, o iscodi un gând, ca în vis să vină Dumnezeu și la ea (cum spunea mamă-sa, cândva, că El venise la Abimelec) să-i spună: „Iată visul, iar tâlcuirea lui o vom spune împreună, înaintea tuturor celor care vor să-l afle.” Aşa ceva, însă, era imposibil să se întâmple. Numai Iosif îi tâlcuise faraonului visele sale. Apoi își aminti un cântec pe care îl fredona, dinaintea șevaletului, un cântec auzit de la tatăl ei. În acel cântec se spunea între altele: „Sub mesteceni te-am văzut întâia oară / Mi-ai plăcut în rochia de vară” și „Dar de ce sunt astăzi iarăși trist / Ai plecat și totuși, mai exist”. Când vru să fredoneze și cu voce tare cântecul, cuvintele lui, acum, i se păreau de neînțeles. Acum știa că iubește cu adevărat, un om cu mult mai în vârstă ca ea, poate pentru ultima dată în viață. „Ce spui?” își auzi sinele, întrebând. „Nimic. Aici nu trebuie să plângi” îi răspunse sinelui. Făcu o mare sforțare să se întoarcă la prima lor întâlnire din Crâng. Renunță. Se reașeză în fotoliu și se lăsă în voia manuscrisului, de la pagina unde abandonase. Așteptă minutul în care, în lăcașul memoriei, amintirile vechi se risipiră în necunoscut. Amurgul zilei era pe sfârșite. Începuse să se însereze în cămăruță, dar nu simți nevoia să aprindă lumina. Începu să citească mai departe:

       „...La patru zile de la ieșirea din spital a tatălui Emei și sosirea lor acasă, în orașul de la poalele dealurilor subcarpatice, prima persoană care le făcuse o vizită a fost Caterina. Avea asupra ei aparatul foto și venise să-i împărtășească Emei, vestea sosirii la Comandamentul Armatei din oraș a unui jurnalist din capitală, Vladimir Dinulescu, se pare că de la ziarul «Universul», care va ține o conferință alături de niște generali de armată.

       – Am fost numită de cei de la revista «Glasul patriei» să surprind în câteva fotografii, manifestarea. Ce zici, Ema, vii cu mine? Stăm în primele rânduri și în timp ce tu asculți tot ce se spune, eu îmi fac treaba. Hai, Ema, uite am aici invitațiile pentru amândouă. Scoase două cartoane tipărite dintr-un buzunar al sacoului și i le arătă.

       Era un prilej fericit pentru Ema de a ieși din casă. Se învoi să meargă împreună. Au ajuns în sala de conferințe când primul vorbitor, un general, tocmai își exprima îngrijorarea că cei din minister dețin știrea cum că, la Comandamentul suprem al armatei germane, führerul era obsedat de ură și setea de răzbunare pentru eșecul soldaților săi, încercând să trimită toată escadrila de avioane care putea fi strânsă în Balcani pentru a ataca Bucureștiul. Dar toate acestea pălesc în importanță față de ofensiva trupelor române asupra armatei germane în defileul munților Carpați și că germanii ar fi putut să se retragă în trecători și să le păstreze de pe înălțimile muntoase. Cu toate astea, se specifica în raportul generalului că soldații români țin trecătorile, iar germanii sunt pe cale de a fi dezarmați în timp ce rușii avansează rapid. Și mai ales, nu trebuie uitat, se spunea, că România este a patra țară cu efective pe frontul împotriva Germaniei. «Dacă Wehrmacht-ul pierde liniile de apărare de pe aliniamentul Focșani-Nămoloasa-Brăila și cel al Carpaților, asta va conduce și la destrămarea dispozitivului german din Peninsula Balcanică și pierderea surselor de petrol din România», reținu Ema din discursul generalului. În tot acest timp trăgea cu ochiul la stânga generalului, unde cel care își nota fraze din discurs, într-un blocnotes, părea a fi jurnalistul de la «Universul». Stătea lângă general și clipea, cu obrajii în flăcări, părul scurt, aranjat, iar privirile lui treceau ușor peste ea și peste umbra celorlalți din sală, în timp ce asculta și nota, când și când pe niște foi. Emei îi făcu impresia unui om cam la patruzeci de ani, lat în umeri, destul de înalt, care semăna cu un indian – aceeași față cu pielea întinsă, zbicită de vânt și de soare, mai plină în obraji, cu o mustață mică și neagră și o gură abia vizibilă, trandafirie. Când și el i-a surprins privirea insistentă, parcă un fluture iscoditor și băgăcios a trecut pe deasupra ei. Și jurnalistului avea să-i atragă atenția tânăra din primele rânduri, cu sprâncenele arcuite, ochii negri încadrați de bucle revărsate peste un pulover de nuanța bronzului și urechile gingașe dezgolite, cu găuri în lobii alungiți în care sclipeau cerceii. «Fata e frumoasă!... se trezi el că o analiza în gând. Are ceva din placiditatea aceea visătoare pe care am văzut-o la fetele mexicance când am acostat în Puerto Vallarta, despre care am scris în notele de călătorie și care m-a dus cu gândul la sirenele care l-au ademenit pe Ulisse, aflat legat de catarg, în serile foarte călduroase. Atât de încet i se ridică genele peste niște ochi ce par veșnic uimiți de orice, atât de domoale și ademenitoare îi sunt mișcările brațelor, încât uneori pare doar o siluetă ca din Utrillo desprinsă ori coborâtă dintr-un tablou.»

       Ema chiar îi surprinse chipul căzut pe gânduri, când ochii lui o fulgerau cu acea expresie a unui om care se sforţează să înțeleagă un fapt îndepărtat. Și acei ochi i se părură când melancolici, când flămânzi, ori surprinzător de triști...

      Când fotoreportera de la revista editată de comandament trecuse prin spatele celor din prezidiu, cu scopul de a găsi un alt unghi din care să mai facă un cadru, Vladimir Dinulescu se întoarse și, discret, o întrebă care e numele prietenei cu care venise, întrucât i se pare cunoscută. Aceasta se aplecă la urechea lui și rostise scurt: «Ema». El ridică o mână în semn că îi mulțumea, astfel, pentru informație.

       În memoria lui Vladimir Dinulescu, umbra celei surprinse în primele rânduri îi aminti de culoarea frunzelor care cădeau din arborii de pe insulița din crângul acestui oraș, dintr-un început de toamnă. Zâmbi trist, ca și cum și-ar fi amintit deodată de o seamă de lucruri nostalgice. Așa simțise și atunci când vedea cum puținele frunze care se mai țineau în mesteceni, prin parc, semănau cu viața lui în ultimul an de jurnalistică. Asta era în urmă cu zece ani. Hoinărise ani buni pe mările lumii, îmbarcat ca marinar, scrisese și o carte de călătorii care atrăsese atenția unui mare critic ce-l sfătuise să urmeze o facultate de jurnalistică. Era cunoscut la institut ca «studentul întârziat», dar lui nu-i păsa. Își lua examenele, întotdeauna cu bine. Locuia în gazdă, undeva aproape de gară, la un cunoscut al tatălui său, fost ceferist la căile ferate române. Totul mersese bine în primul an, dar a trebuit să se mute în grabă, când gazda îl anunțase că va fi nevoit să părăsească imobilul de pe strada Gării și să-și caute altă locuință, fiindcă dumneaei, împreună cu soțul, aveau să emigreze la una dintre fiicele lor, în Austria. La începutul celui de-al doilea an, sosise în oraș ceva mai devreme. Căutase un ziar cu anunțuri și se plimba pe aleile crângului încercând să se hotărască asupra unei adrese. Atunci făcuse cunoștință cu Tamara. Momentul acela și-l amintea perfect. De-a lungul insuliței zburau, purtați de vântul în rafale, ca bezmetici, câțiva bondari greoi. De pe banca de vizavi de insuliță, Vladimir văzuse cum ea se ridicase de la masă și își implora partenerul, din ochi, tocmai când el făcuse un gest, nepermis pentru un băiat, de a-i lua fetei mâna întinsă pe deasupra mesei și a i-o așeza, înapoi, cuminte, la piept. «Da! își spusese abia șoptit. Pesemne, i-a spus că n-o iubește.» Își aminti cum a privit cu strângere de inimă scena, cum ea și-a lăsat capul pe brațele încrucișate pe masă, după plecarea lui, plângând în surdină. El a înconjurat insulița, a traversat puntea arcuită și i-a strecurat în palmă un bilețel scris acolo, pe bancă. Aștepta în picioare dinaintea fetei. Ea nu a răspuns în vreun fel. L-a privit în ochii sașii, jucăuși. A luat biletul și l-a citit în tăcere. Lui i se păruse, că totul durase o viață. Pe acel bilet scrisese o singură frază: «Așteaptă! O să treacă furtuna.» Ea a împăturit biletul, l-a mai privit pe sub sprâncene, din curiozitate, destul de susceptibil, apoi iarăși a deschis biletul și din nou a citit acea frază: «– Tu ai scris asta?» El n-a putut decât să-și lase mâinile pe lângă corp, recunoscându-și fapta: «– Semeni mult cu o fată pe care am văzut-o într-un tablou și al cărei nume, se pare, era Tamara... De aceea am îndrăznit.» Ea rămăsese cu mâna întinsă, strângând în pumni biletul și îl privi ca pe o stafie. Atunci observă el că ea avea sprâncene minunate, arcuite parcă a uimire când îl privise, o față misterioasă care dădea obrajilor ei o nuanță de acuarelă mult diluată; ochii negri i se mișcau în sus și în jos când vorbea; glasul îi aducea a ceva cunoscut, amintind de cele surprinse de prin cărțile citite și într-un fel și trăite, graseia cu inflexiuni guturale, iar o gropiță în obraji se adâncea și iarăși revenea în timp ce schița un posibil zâmbet. Înmărmurit, el doar a privit cum ea s-a ridicat deodată de la masă și, întinzându-i cu mâna albă, dezgolită până la cot, biletul, a părăsit insulița. Nu s-a dezlipit de acolo, până când frunzișul ruginiu al arborilor de pe insuliță nu i-a trecut, de câteva ori, dus de vânt, peste bombeul încălțărilor. Nu și-a iertat, pe moment, că nu i-a putut declara că îi era dragă chiar de la prima vedere, și ar fi vrut să îi dea întâlnire, tot aici, în ziua următoare. De emoție, ori poate că pe buzele fetei apăruseră mici vânătăi diafane, a ales să tacă. Când și-a desprins ochii din pământ și a privit în urma ei (era tot acolo dinaintea mesei abia părăsite de ea), a zărit-o sprijinită de balustrada punții arcuite, cum întorsese capul să-l mai vadă încă o dată. «– Aș fi vrut să mai vii și mâine... să ne plimbăm cu barca!» i-a strigat. Ea a râs: «– Chiar dacă le spui unora pe nume, rămâi doar un ghicitor misterios pentru mine. Persoane străine ca noi nu au voie să se plimbe pe lac.» Avea o voce guturală, sau el așa simțise? «– Măcar să-ți știu adevăratul nume...» Nu mai putuse continua. Un nod i se pusese în gât: «Cine știe? Poate o să-l aflu cândva...» Iar lui i s-a părut că spusese toate astea cu prea mult patos. «Ce-o fi cu mine? Visez cu ochii deschiși...» își auzi Vladimir Dinulescu vocea interioară, și încremeni ascultând cum îi bate inima. Pe un scaun alăturat, cu brațele adunate ca un om în rugăciune, își zări vag umbra sacoului, care îi aminti că o astfel de haină avea și atunci. Avea să facă o punte de legătură, între vorbele ei şi acel pasaj din «Idiotul» lui Dostoievski, cu privire la scena în care prinţul Mâşkin o «reîntâlneşte» pe frumoasa şi faimoasa Nastasia Filippovna, în casa Epancinilor, pentru prima oară. «– Dar cum de ai ştiut că sunt eu? M-ai mai văzut undeva înainte?» îl întrebase Nastasia Filippovna pe prinţ. «– Văzusem ceva mai înainte portretul dumitale şi…» încercase o explicaţie prinţul. «– Şi mai ce?» fu curioasă Nastasia. «– Pentru că erai întocmai cum mi te-am închipuit… Mi se pare şi mie acum că te-am văzut şi altădată…» «– Unde? Când?» insistă frumoasa rusoaică. «– Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi… dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gândesc… N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate… în vis…»

       – Asta era!... se trezi vorbind cu voce tare, fapt ce stârni atenția generalului care se aplecă spre jurnalist încercând să afle dacă i s-a pus cumva vreo întrebare, dar aflând că nu era așa, își continuă nestingherit discursul.

       De aici încolo începea, pentru Vladimir, povestea portretului văzut în vis şi regăsit cândva, în camera enigmatică, cu multe jucării, din casa gazdei, de pe vremea primului an de Institut. Atât nea George, cât şi baborniţa, care-i era soţie, erau doi bătrâni avari şi ursuzi, şi peste poate de bănuitori. Patima beţiei o aveau amândoi. Câteva luni, a trăit alături de ei clipe demne de pana lui Dante, autorul «Infernului». Avusese în camera unde dormea, acasă la ţară, o icoană reprezentându-l pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Și acum, ca unul care i se închina smerit sfântului din acea icoană, îi venea foarte greu să se acomodeze printre străinii care nu se închinau nimănui şi nici nu aveau măcar o icoană în casă. Dar, mai presus de toate, nu se putea acomoda cu zgomotul oraşului, cu trenurile care cutremurau casa, din jumătate în jumătate de oră. Cei doi bătrânei purtau tot atâta respect lui Dumnezeu, precum dracul, tămâiei. Nea George era «frăţie» cu taică-său, căci îi fusese cavaler de onoare, pe vremuri, la nuntă. El mai era cum era, însă Petria, baborniţa lui de nevastă (nici nu merită să-i fie pomenit numele) era din cale-afară de rea. Îl teroriza ca pe un neica-nimeni aruncat printre străini, cum avea să mai întâlnească doar prin schiţele lui Maxim Gorki. Și-ar fi luat geamantanul cu cărţi şi caiete, precum şi cele câteva lucruşoare primite de acasă, încă din primele zile şi s-ar fi tot dus, s-ar fi tot dus dacă... Aici începea, pentru el, povestea portretului din vis, reîntâlnit în camera enigmatică a jucăriilor, din acea stranie casă a gazdei. Lui i se dăduse o cămăruță alăturată celei ce locuise cândva în camera enigmatică, iar cei doi bătrânei locuiau într-o bucătărioară joasă, cu un tavan înclinat, unde dormeau, găteau şi îşi petreceau mai tot timpul. Bucătăria avea geamul chiar în fața ușii din cămăruța sa. Nopţile îi erau adevărate coşmaruri, căci, de dincolo de uşă, răsuna până la el cearta bătrânilor, dedaţi acelei patimi a beţiei şi a jocurilor de cărţi. Din toată casa aceea, o singură cameră nu-i fusese arătată, iar speranţe de a afla vreodată cam ce se afla acolo, nu prea avea, căci baborniţa de mătuşă ţinea cheia la cingătoare. În zadar, în lipsa bătrânilor, încerca să forţeze uşa enigmatică şi să-și facă vise şi deşertăciuni. Cum ar fi spus, mai exact, Eclesiastul. Căută în geamantan Biblia pe care o avea de acasă, de la mama lui. O frunzări până găsi ceea ce dorea: «Căci din mulţimea grijelor se nasc visele şi deşertăciunile din prea multe cuvinte.» Gata! Era timpul să își uite trecutul și să privească numai înainte. Asta până într-o zi când, încercând pe furiş una dintre cheile găsite, cine ştie prin ce colţ al bucătăriei, descoperi cu uimire că enigmatica uşă a acelei camere cedează, şi pătrunse, destul de speriat, în acea cameră interzisă. Tot ceea ce se afla acolo, părea neatins de vreo mână omenească, de ani şi ani de zile. Strania senzaţie i-a dat-o acea neclintire, «ca de muzeu», a tuturor lucrurilor din acea încăpere. Patul mare, elegant, din lemn masiv cu incrustaţii în tăbliile laterale, cum nu mai văzuse vreodată, cu acele cuverturi frumos aşezate, în culori ce-i luau ochii şi, mai presus de toate, jucăriile! Peste tot jucării... şi păpuşi de tot felul, mari şi mici, pretutindeni: pe tăblia patului, prin colţul de cameră, pe scaune, pe masa din stânga bibliotecii, şi chiar în bibliotecă. Într-un cuvânt, ochii săi de adolescent nu ştiau asupra cărei jucării să se oprească. A rămas, în cele din urmă, îndelung, în faţa bibliotecii pline de cărţi, cu o dorinţă nebună de a le răsfoi, de la un capăt la altul, în cel mai scurt timp. Mâna, însă, i s-a oprit întinsă şi nemişcată întrucât privirea i-a fost atrasă de ceva deosebit. Dintr-o ramă, frumos aşezată pe raftul din mijloc, îl privea cu ochi mari, melancolici, dar şi cu o undă de tristeţe în ei, o fată fermecătoare, cu păr buclat, lung, revărsat peste umeri. În acea cameră enigmatică, încărcată de jucării, portretul, pe care îl descoperise, îi stârni admiraţia şi curiozitatea de a afla cine era cea din fotografie. Părea convins că o mai văzuse undeva, sau poate doar în vis. Într-una din seri a fost trezit de vocea unui clopoţel de fată care-şi certa părinţii bătrânei, dincolo de uşa unde îi era înghesuit patul. În faţa fetei, cei doi bătrânei păreau nişte omuleţi fără apărare. Nu ziceau mai nimic. Iar fata, apărută în miez de noapte, îi certa de zor. A ciulit urechile să desluşească acele vorbe. Din când în când, baborniţa de mătuşă căuta să-i mai tempereze furia fetei: «Tamara, mamă!... De ce să îl fi dus în camera ta? E un străin. Pune mâna... strică ceva. Aia trebuie să rămână camera ta, mamă... De când ai plecat tu, acolo e singurul loc unde te mai găsim când și când...» În noaptea aceea a aflat că necunoscuta, care descinsese acolo în noaptea aceea, era fata gazdei, că era studentă la Bucureşti, şi că o chema Tamara. Îşi certa părinţii pentru inumanele condiţii în care ţineau în gazdă fie şi un necunoscut. Faptul că nu mai venea pe acasă îi trezi bănuiala că fata nu-şi iubea părinţii pentru «apucăturile» lor. A doua zi a aflat de la nea George că enigmatica de peste noapte părăsise locuinţa şi luase trenul, de la prima haltă, înapoi spre Bucureşti. «Câți ani să fi trecut de atunci? Opt? Să fi fost zece?» își făcu Vladimir o socoteală rapidă, în gând.

       Amintirile lui reveniră la imobilul din strada Gării. După ce nea George și soția lui Petria plecaseră din țară, el nu mai dăduse pe la casa acestora. Pesemne i-o lăsase Tamarei, fiica lor rămasă în țară și cu care nu se înțelegeau. Pe Tamara a revăzut-o acum doi ani. El era pentru o investigație a unui caz urmărit de cei de la «Universul», la Tribunalul din orașul B., cel în care se afla și acum la conferința de la comandament, iar ea cobora treptele cu un dosar sub braț. A recunoscut-o într-o clipită pe fata văzută cu ani în urmă la insuliță și gestul de uimire și faptul că s-a blocat pur și simplu în fața ei i-a atras atenția tinerei ce tocmai cobora treptele tribunalului. «– Tu?... Mi-ai ieșit în cale să-mi spui iarăși că mă cheamă Tamara, nu-i așa?» De data asta ea nu mai era rece și distantă ca atunci, la insuliță. Chiar era bucuroasă de întâlnire. «– Și nu te cheamă Tamara?» o întrebase. «– N-ai greșit. Chiar m-ai uimit atunci când mi-ai spus pe nume. Mult timp m-am întrebat dacă mă cunoșteai.» «– Cred că eram mai mult ca sigur că erai Tamara pe care o bănuiam eu. Fiindcă semănai cu fata din portretul pe care-l văzusem în camera cu păpuși, de pe strada Gării, la nr. 14. Am stat acolo în gazdă, la nea George și tanti Petria, acum vreo zece ani. În ziua când te-am văzut pe insuliță, îmi căutam o altă gazdă. Ai tăi plecaseră în Austria.» Ea făcuse ochii mari și cu o mână la gură arăta de parcă chiar văzuse o stafie, cum îi zisese atunci. «– Vai de mine?! Deci tu erai în gazdă la noi când am venit în noaptea aia acasă? Pentru mine, furtuna chiar de atunci a început. De ce nu mi-ai spus asta, atunci, pe insuliță? Că mi-ai văzut portretul în cămăruța alor mei, că din seara aceea îmi știai numele? Ingratule!... Apropo! Cu băiatul acela, Șerban Stelaru, cu care m-ai văzut pe insuliță, m-am măritat în cele din urmă. Ne și stabiliserăm în casa părinților mei, de pe strada Gării. Dar n-a fost să fie. I-am găsit o fotografie cu o fată, în bagaje. Lucra pe un șantier, știi, el era arheolog. A recunoscut că a cunoscut o fată, Ema, cred. Ne-am despărțit.» «– Îmi pare rău!» îi spusese el, de complezență. Se grăbea. Și-au dat mâna și s-au sărutat ca doi prieteni. «– Dacă mai vii în orășelul nostru, să mă cauți. Stau tot acolo, la casa părintească. O știi. Mai vorbim...»

       După câteva zile, Vladimir îi făcu o vizită Tamarei, la adresa de pe strada Gării. Stătură, ca doi vechi prieteni, mult de vorbă, în camera enigmatică în care el îi zărise pentru prima oară portretul. Acolo aflase Vladimir și povestea ei cu acel Stelaru, cu care o văzuse la insuliță. Ținea vag minte că Tamara îi arătase o poză cu Șerban și cu fata aceea enigmatică din viața lui, poză pe care ea i-o surprinse între bagajele cu care venea, de pe șantier, acasă. Avusese loc, după câte își amintea Vladimir, și o ceartă între ei, dar Tamara îl iertase, deși ar fi putut foarte bine curma aventura lui dacă se înfățișa la cei din securitate cu autograful dat pe cartea «Pentru legionari» de către însuși C. Zellea Codreanu. Fusese curios să vadă cartea. Tamara o scosese din biblioteă și i-o arătase. Pe prima filă de carte citise: «Unui vajnic adept al misiunii Arhanghelul Mihail, studentului Șerban Stelaru, cu care am sărbătorit ceremonialul izbăvirii de putrefacția trădării la spitalul Brâncovenesc”. Și mai jos, data autografului: 11 iunie, 1937. Acum Vladimir realiză că fata din fotografia arătată de Tamara semăna izbitor cu prietena fotoreporteriței, aflată aici, în sala de conferințe, și chiar în primele rânduri. «– Știi și cine-i domnișoara?» o întrebase pe Tamara. Nu știa. Peste o lună de la acea vizită își pusese în gând să-i mai facă o vizită Tamarei și să împrumute cartea aceea. Se gândise, poate, să o caute pe enigmatica Ema din fotografia arătată de Tamara, ce putea fi chiar fata din primele rânduri ale sălii de conferință și să i-o arate. Poate ar fi avut și o discuție. Dar nu se dusese. Ce avea să-i spună? Că el, care se îndrăgostise cândva de fata din acel portret și care o asigurase pe insuliță că «va trece furtuna dintre ei și trebuia doar să aibă încredere în ea», ar fi putut sta pasiv la suferința ei și n-are să miște un deget? «Cine știe? Poate chiar pentru fata asta s-au despărțit ei!» își spuse Vladimir.

       Când reveni cu picioarele pe pământ și mintea la ceea ce se petrecea în sală, generalul terminase spiciul și aștepta întrebări de la public. Cineva, pesemne un ziarist local, întrebase dacă intenția armatei germane, în cazul unei lovituri date de forțele rusești din zona Arad înspre câmpia ungară, era să lovească din flancuri, dinspre Nord spre Sud și să oprească lângă Arad ieșirile armatelor noastre dinspre munți, cum declarase generalul Hanss Friessner. Însă Vladimir Dinulescu lăsase stiloul jos și nu mai era atent. Iar la sfârșit, când fotoreporterița dădea mâna cu generalul care ținuse cuvântarea, el i-a strecurat fetei, în palmă, cartea sa de vizită:

       – Oricând poți lucra la ziarul meu ca fotoreporter sau grafician. S-au mai dat anunțuri...

       Fata cu aparatul îi zâmbi recunoscător și îi reteză vorba:

       – Poate Ema, ea este grafician.

       Cu un mic surâs meditativ în colțul buzelor, privind în ochii lui mirarea ce i-o produsese o astfel de știre, Caterina își luă la revedere, făcând un semn ștrengăresc cu mâna și se îndepărtă spre prietena ei care o aștepta la ieșirea din sală. Nu înainte de a-i arunca, așa, într-o doară:

       – Peste o oră suntem pe insuliță. Eu și Ema. Ca între fete, la o cafea și un suc. Pa!

                                            (va urma)