Cap. 14 – O vizită
aparte
Cum în
cameră se făcuse semiîntuneric, Ema se ridică din fotoliu și, așa cum cerea
regulamentul pe timp de război, trase obloanele, apoi aprinse lumina. Citise cu
greutate ultimele pagini și chiar simțea nevoia unei destinderi. Roboti un timp
pe lângă lampa cu gaz, iar când un al doilea rând de ceai fu gata, stinse toate
sursele de lumină din cameră, pe urmă se îndreptă cu cana aburindă spre
fereastra pe care o eliberă de obloane. Oricât de mare era surpriza ei când
citise povestea regăsirii Tamarei, cea știută doar dintr-un portret, Ema simțea
că are nevoie de o binecuvântare cerească pentru a înțelege spre ce deznodământ
își ducea Victor, eroina. „Tu, dragul meu (i se destăinuia sinelui despre cele
citite în manuscrisul lui Sidoriu) ai fost trimis către mine, ca împreună să
vedem dacă știm, într-adevăr, ce-am învățat din iubirile noastre. Tu ai
tandrețea de partea ta, doar ești cel care stăpânești foaia pe care scrii, eu
sunt pândită tot timpul de ceva copilăresc și neîmblânzit. Pentru eroina ta, iubirea
pare un fruct oprit. Îmi sugerezi că trebuie să fiu înspăimântată de acest
sentiment și să nu am încredere. Poate că ai perfectă dreptate, iubirea e o
cumpănă în viața fiecăruia, dar nu noi am inventat-o.” Se rugă pentru Ema din „mestecenii”
lui Victor Sidoriu, ca Dumnezeu să cruțe patimile acestei eroine pe care
începuse să o îndrăgească. Pe cer apăruse luna și i se păru că stătea atârnată
deasupra plopului din curtea spitalului, luminând intermitent ca și când i-ar
fi făcut cu ochiul, ori voia să-i transmită ceva. Auzi ușoare bătăi în ușă. O
căuta cineva. Deschise ușa și descoperi dinaintea pragului silueta părintelui
Elisei, cel care slujea în micuța biserică de lângă incinta spitalului și care
venea deseori la căpătâiul bolnavilor ca să le dea binecuvântarea. Stătuse de
vorbă doar cu câteva ceasuri înainte, în curte, când părintele se oprise să-i
spună ceva deosebit (parcă așa se pronunțase), apoi îi arătase cu mâna o aripă
a clădirii administrației de unde îi făcea semn directorul spitalului. Se scuzase
și plecase grăbit.
–
Părinte?!... se arătă Ema extrem de surprinsă, șovăind cu mâna pe ivărul
clanței spre care părintele tocmai întindea mâna.
– Vreau să
am o discuție cu tine, fiica mea, spuse preotul. Mâine, fiind sâmbătă, se ține
cu enoriașii slujba de liturghie și s-ar părea că nu o să am timp.
Ca să nu
întâlnească privirea curioasă a fetei, ori ca să evite din partea acesteia și
alte întrebări, se uita mai sus de fruntea și pieptănătura ei. Ema îi făcu loc
pe lângă dânsa invitându-l să intre, afișând o înclinare a capului așa cum
făcea de obicei, pentru a primi împărtășania. Îi atrăseseră atenția privirile
încurajatoare ale părintelui care îi transmiteau, mai mult ca oricând, că mai
erau unele părți tulburi și întunecate în sufletul lui, ce nu puteau fi
destăinuite în fugă. De aceea, Ema simți nevoia să stea de vorbă cu părintele,
așa că îl pofti pe divan și îi întinse cana cu ceai aburind aflată pe măsuță.
Lumina lunii, venită pe fereastră, era suficientă. Își mai turnă și ei un ceai
într-o altă cană și se așeză pe fotoliu, gata pregătită să-l asculte. Părintele
sorbi mai întâi din ceai, apoi punând cana pe măsuța alăturată se întoarse cu
fața spre fată. Nu spunea încă nimic. Doar o privea cu sfială. Ema se ridică,
îi luă mâna într-a ei și se aplecă de i-o sărută:
– Îmi pare
foarte bine că ai venit, părinte. Puțin mai devreme citeam din cartea lui
Victor Sidoriu și în clipa când ați bătut la ușă tocmai îmi puneam câteva
întrebări despre cele citite. Vreți să-mi spuneți ce taină aveți a-mi
împărtăși, părinte?
–
Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, se află de față și vrea să-ți descarci
inima, fiindcă am de pus niște întrebări nu tocmai liniștitoare, fata mea, zise
preotul arătând cu mâna scoasă de sub caftan către icoana aflată pe peretele
încăperii. Văd că ești o persoană credincioasă.
– Vă
mulțumesc, părinte! răspunse Ema.
– Spuneai
despre o carte a pacientului nostru, Victor Sidoriu, schimbă părintele Elisei
vorba. Pot să o văd și eu?
– Să aprind
întâi lampa.
Ema trase
obloanele, aprinse lampa, apoi aduse manuscrisul. Părintele Elisei frunzări
câteva file, citi în diagonală câte ceva, pe urmă dădu filele și citi finalul
manuscrisului, ceea ce Ema încă nu făcuse. În tot acest timp Ema nu-și luase
privirea de pe chipul părintelui. Îi urmărea fiecare reacție. Când termină de
citit și privi din nou către fată, Ema îl auzi, sigur pe el și rostit răspicat:
– Și a fost
de ajuns o singură greșeală, o singură nebunie ca toată dragostea dintre cei
doi să se năruiască?
Întrebarea
sună destul de patetic. Ema închise ochii încet și rămase câteva clipe mută. Nu
înțelegea. Realiza că nu înțelege fiindcă nici nu citise cartea până la final
și nu știa ce ascundeau cele citite de părintele Elisei de pusese o asemenea
întrebare.
– ?!
– În timp ce
citeam, mi-am amintit o întâmplare de pe vremea când eram puștan, îl auzi Ema
pe părintele Elisei povestind. În satul meu, pe vremea copilăriei, nu eram
decât o mână de copii. Duminicile, când părinții noștri intrau în biserică să
asculte slujba și se închinau la icoane, noi, copiii, încingeam jocul pe lângă
turla bisericii, prin clopotniță și chiar pe acoperișuri de chilii. În toată
ceata eu eram singurul scriitor, iar ceilalți erau cititorii, fiindcă doar pe
mine mă chemau toți să le scriu crucile și pomelnicele. Așa că eu făceam
scenariul jocului și ei trebuiau să-l aplice întocmai. Într-o vară ne-am jucat
de-a războiul. Eu mi-am rezervat rolul generalului, iar pe ei i-am împărțit în
pușcași, mitraliori și tunari. Unii voiau să fie piloți de bombardiere. Era mai
palpitant să vii în zbor pe deasupra puștilor și tunurilor, ziceau ei, dar
avion era mai greu să fii. De unde să iei combustibil, piloți instruiți și
aripi? Aripi care să facă fâl-fâl, ca păsările. Așa că am hotărât ca sub
comanda mea să fie numai puști care să facă poc-poc, mitralierele să facă
prr-prr și tunurile ca să bată bum-bum. Jocul începuse când, pe cer, în șiruri
negre au apărut, zburând aproape de pământ adevăratele avioane. Aveau zvastici,
mari-negre, pe aripi. Chiar erau niște modele, Albatros-Flugzeugwerke,
adevărate. Se cutremura pământul sub ele. Nu puteau fi reperate decât de undeva
de sus. Atunci m-am urcat pe turla bisericii și de acolo am strigat:
„Atențiune! Vă ordonă generalul! Acum vom doborî avioane. Atenție, foc!!!” Se
auzeau puștile, mitralierele și tunurile. Comenzile cădeau și ele, de sus, ca
proiectilele. Era un vacarm de nedescris. Mă uitam la ai mei cum se zvârcoleau
acolo, jos, fugind în jurul bisericii, ori sărind în aer ca niște păpuși. Mi se
părea, de acolo de pe turla bisericii, că își cam exagerau rolurile, sau își
jucau mult prea bine piesa. Curând curtea bisericii s-a umplut de țărână și
fum, iar bucăți din tencuiala bisericii săreau care încotro. La sfârșit, când
adevăratele avioane au dispărut dincolo de linia orizontului, am ordonat
adunarea cititorilor din oastea improvizată, în fața bisericii. Nu mai era însă
nimeni. Căzuseră cu toții la datorie. Rămăsesem singur... Mă alesesem doar cu
cămașa ruptă și o dâră de sânge care se prelingea ușor...
Urmă un timp
de tăcere. Ema îl și vedea copil pe părintele Elisei, cu cămașa ruptă la piept
și sângele șiroind pe sub mâneci.
– Acasă,
tata m-a luat la rost: „Vezi, copile?!... Să nu te faci niciodată scriitor că
vei rămâne la fel de singur!” Dar eu susțineam una și bună: nu și nu, că doar
la universitate voiam să mă duc. Așa credeam pe atunci – scriitorul trebuie să
moară în cuvinte. Doar astfel va înțelege lumea câte ceva din războiul cu viața.
Tata n-a zis nimic, iar când a venit vremea să plec la studii, mai departe, m-a
luat în căruță și m-a dus la un seminar teologic. M-a dat pe mâna unor dascăli
care mi-au arătat un pat din cămin. La plecare, tata le-a zis: „Până nu iese
din el preot, așa cum vrem noi, să nu-i dați drumul să vină acasă.”
Preotul tăcu
și îi întinse Emei manuscrisul lui Sidoriu, așteptând ca aceasta să spună ceva.
Văzând-o că tace în continuare și încă își ținea răsuflarea cu ochii închiși,
preotul îi vorbi ușurat:
– Acum trei zile am asistat în cabinetul
directorului la o discuție între șeful spitalului și doi ofițeri sosiți cu
mandat de la Comandamentul Militar. I se cerea directorului eliberarea din
spital a ziaristului Victor Sidoriu pentru actul de trădare a Armatei Române.
Argumentau toate aceste acuzații punând pe biroul șefului un articol de ziar...
Aici, preotul tăcu pentru a observa reacția fetei.
– Cunosc
acel articol... L-am citit și eu. Doar nu credeți că acea istorisire a doi
soldați plecați la furat noaptea și care bănuiesc doar că au dat peste
subofițerul Victor Sidoriu comunicând inamicului niște informații secrete. În
primul rînd, Victor nu a purtat uniformă de militar acolo. Era în calitate de
corespondent, în civil. Și niciodată pe liniile frontului, ci doar în spatele
acelor linii.
– Mă
așteptam să spui asta. Și cred că ai dreptate. Închipuiește-ți însă că suntem
în timp de război. Ei iau în calcul orice. Dar poate că suntem cu un pas
înainte. Și-apoi, Victor Sidoriu e protejat de regulile spitalului care nu
permit unui pacient bolnav, nerefăcut și cu mintea bulversată de efectul
exploziei să poată fi așa de ușor externat și pus la dispoziția Comandamentului
Militar. Însă cei doi ofițeri au amenințat că vor reveni cu dispoziții clare.
De atunci întreg personalul administrativ nu vorbește despre altceva, mai ales
că toți au și o anumită bănuială de când ofițerul acela ungur a părăsit
intempestiv spitalul. S-ar putea, la mijloc, să fi fost și o astfel de
confuzie...
– Și eu
mi-am pus această problemă, spuse Ema. E posibil să fi fost confundat cu acel
ofițer. Până și eu, care îl cunosc pe Victor Sidoriu încă de acasă, l-am
confundat cu acel ofițer ungur. Apoi, Victor nu cunoaște limba asta, cum să fi
luat legătura cu niște ofițeri unguri pe linia frontului? Dar unde să mai dai
de ofițerul acela și să poată fi confruntat cu soldații aceia? De aceea e
posibil ca civilii, care nu au surse directe pentru știri, să-și facă o părere
netemeinică despre toate astea. Toți acești generali de război ar trebui să
știe că un simplu corespondent de pe front, trimisul unui ziar important din
capitala țării, nu poate figura pe listele de trădători de război difuzate prin
tot felul de fițuici, ori vehiculate clandestin.
– Te
înțeleg, domnișoară Ema. Însă mi-e teamă ca Victor Sidoriu să compară în fața
unui tribunal militar, încropit sumar, în condiții de război, și vor fi luate
de bune aceste acuzații și mă tem că va fi lichidat înainte de a fi trimis
dinaintea unui tribunal al poporului. De aceea cred că e mai bine să fim
prevăzători. Cu o astfel de propunere am venit la dumneata. Așadar, pe lângă
acțiunile lumești, nu trebuie să încetăm a ne ruga ca El să ne dea
înțelepciunea la care ne adăpăm cu toții. Descarcă-ți inima, și aici, și
dincolo. El te va asculta și înțelege.
– Părinte,
m-am îndrăgostit! Poate de aceea gândesc așa.
– Se
întâmplă oricui, fiica mea. Și tu ce crezi, că i-ai greșit Lui? Crezi că noi,
slujitorii bisericii ortodoxe, suntem vrăjmași ai apropierii între vârste
diferite și care se fac din dragoste? S-ar putea ca dragostea, asupra căreia
trebuie să ai ochii ațintiți de-acum înainte, să nu fi avut o altă alegere.
Asta înseamnă că dragostea ta, pentru acest om, ascunde de fapt un sentiment
mult mai frumos decât își închipuie ceilalți, ori rămași de cealaltă parte a
alegerii tale. Nu te mai chinui, fiica mea! Orice e mai bine decât o nenorocire
pe viață, sau suferință și necredință. Este voința domnului nostru Iisus
Hristos și cred că ai avut alături de pacientul nostru o lecție de suflet.
Dumnezeu este misterios, motivele lui sunt cu mult peste puterea noastră de
înțelegere. Mâine va trebui să-l iei pe Sidoriu de aici și să plecați în
Radova, acolo unde am o chilie aproape de biserica „Trei Ierarhi”, unde țin
slujbe doar duminica. Uite cheia de la chilie și restul ți-l va spune țiganca
Rada, cea care ține de acareturile chiliei. I-am spus că o să veniți. Știe
totul, iar Rada va păstra cu sfințenie și secretul nostru. Acolo vă vom pregăti
documentele și curând o să plecați din țară. Destinația, Elveția.
– Dar,
părinte... șovăi Ema. Cum mă vor mai ierta ai mei de acasă?
– Fiica mea,
Domnul nostru a spus că până nu vei lăsa în seama Lui problema iertării, nu
vei ajunge într-acolo unde să știi ce e
iertarea. Voi doi v-ați întâlnit pentru că acest lucru trebuia să se întâmple.
– Cum așa,
chiar trebuie să plecăm din țară? E posibil așa ceva? Am nevoie de sfatul
dumitale, părinte. Plec la un drum lung. Poate pentru totdeauna, nu se știe,
doar în grija Celui de Sus îmi las alegerea făcută și rostul meu pe unde mă
duc. E vremea să-mi risipesc îndoielile...
– Fiica mea,
îndoielile tale sunt firești și fac parte din slăbiciunea pe care noi toți o
manifestăm când vrem să ne deschidem sufletele pe altarul jertfei Sale. Ce
păcate deosebite mai ai, în afară de îndoiala ta? urmă preotul, privind din nou
la icoana răstignirii Domnului. Prin dragoste, totul se poate îndrepta,
continuă preotul Elisei. Lasă lumea în rostul ei. Ea poate să spună ce-o vrea.
Dacă tu ești fericită alături de cineva, apoi nicio altă prăpastie nu-i adâncă.
Se poate oare, fiica mea, să te chinui pe tine, prin tine și pe el, numai din
pricina unor închipuiri?
– Of,
Doamne!...
Preotul se
ridică în picioare, arătând că e gata de plecare. Ema aștepta cu ochii
sticloși.
– Te-am
surprins o dată cum mă priveai în timp ce citeam ultimele pagini din
manuscrisul lui Sidoriu, și era atâta adorație, atâta netăgăduită dragoste în
privirea ta, încât o mare liniște am acum, încrededințat că vei reuși.
– Mi-am
prins gândurile între degetele mâinii drepte, în semnul crucii, părinte. Veghez
și mă rog Lui.
– Și acum
ce-ai de gând să faci? Ești atât de tânără, de-abia ai treizeci de ani...
– O să rămân
lângă Victor, cu mâinile pline de iubire, sau voi curge ca un râu prin lume, în
căutarea altui vis. Cine știe?...
– Lumea e
foarte tristă iarna, fiica mea, rosti părintele Elisei, cu gândul tare departe.
Îi spuse, în
câteva fraze, planul pentru a doua zi: imediat ce va suna clopotul ca bolnavii
să stea la paturile lor pentru masa de prânz, va sosi la poartă o căruță cu
niște cruci, iar când el va ruga paza de la poarta spitalului să-l ajute să
care crucile în magazia bisericii, ei doi să fie în curte, pregătiți să iasă
nestingheriți. Căruțașului doar să le spună numele și el va porni spre
destinația stabilită.
Ema îi
sărută mâna preotului cu recunoștință și evlavie. Acesta, binecuvântând-o,
părăsi camera discret. Rămasă singură, stinse lampa și deschise obloanele. Prin
fereastră, observă cum luna purta în seceră, pe cer, un snop din visele pe care
le avea în ultima seară ce o petrecea aici. O rugă să i le împrumute ca să le
strângă la piept, într-o rugăciune abia șoptită.
Pana la urma, nimic fara Dumnezeu! Si in "Romeo si Julieta" a intervenit un preot, finalul il stim cu totii, aici inca este un mister. Cert e ca actiunea devine mai dramatica pe masura ce se apropie de sfarsit.
RăspundețiȘtergereInteresantă îmi pare trimiterea ta! (Nu m-am gândit vreodată la scena părintelui Lorenzo care o sfătuise atât de ciudat pe eroină)... Scriam într-un poem: „ursitoarele au pus pe tipsie bolta/și au prezis doar răspântii. O nebunie!/De stau și acum în singurătatea lor,/cuprins de o așa întâmplare” Iar altcineva îmi răspundea: „te văd la răspântie/cum ții strâns desaga cu toate întâmplările...” Știu că cititorul meu e departe de sfârșitul poveștii, ca „la marginea unei lumi tăcute ca un mormânt/unde nu auzeam decât lupii sfărâmând oasele poveștii/înghesuit/în visul de mâine”.
Ștergere