miercuri, 16 mai 2018

Enigmatica Ema (cap. 15)


Cap. 15 – Mărturisiri de taină

       Chilia preotului Elisei era așezată într-o pantă de deal, la capătul satului Radova, imediat în vecinătatea unei păduri de carpeni cu scoarța cenușie spre argintiu, cum avea să constate Victor în zilele următoare, cu cimitirul aflat în apropierea unei bisericuțe din lemn. Curtea chiliei ținea de la zidurile de piatră, ce delimitau satul de pădure printr-un drum de pământ, și se termina spre zăvoiul cu care începea pădurea. Ceva mai în mijloc, chilia, în fapt o clădire scundă cu câteva camere, bucătărie de vară și un mic șopron care servea, pe timpul verii, de refugiu și terasă, cu o masă rotundă din lemn, înconjurată de butuci de lemn, în loc de scaune. În fața chiliei trona un mic heleșteu unde se adunau, prin două șanțuri laterale, nu prea adânci, apa de ploaie, dar și cea rezultată din topirea zăpezilor de pe deal. Între heleșteu și curte, precum și de-a lungul aleii ce ducea spre drum, se vedeau înșirați câțiva scoruși înalți. După drumul lung făcut cu căruța, atât Victor cât și Ema își aduseră puținele lucruri în cele două camere alăturate, aranjate de țiganca Rada care, se pare, înștiințată de cineva din sat că vor sosi, îi așteptase la intrarea din față a chiliei. După ce le arătă camerele, țiganca se retrăsese fără să se arate prea vorbăreață, spunând că și-a lăsat oalele pe foc în căsuța aflată la intrarea dinspre drum, undeva în dreapta porților, unde și locuia, clădire pe care Victor și Ema nu o zăriseră la sosire.
       După-amiaza patriarhală îi îndemnă, pe cei doi, la somn, mai ales că hurducăturile drumului nu-i menajă deloc. Prima care se sculă, după câteva ore de odihnă, și deschise fereastra dinspre heleșteu a fost Ema. Ciuli urechile dincolo de antreul care îi despărțea camera de cea în care odihnea Victor, apoi înspre curte, dar nu auzi niciun zgomot. Era deja seară și lumina lunii năvăli în cameră. Scoase capul pe fereastră și răcoarea serii adusă odată cu o rafală de vânt îi ciufuli câteva șuvițe de păr. Stătu în dreptul ferestrei admirând tufele de sub pervaz, încărcate de rouă. Părea că totul în jur împietrise în tăcere. Privirile îi alunecaseră de-a lungul aleii, spre poartă, unde o zări pe țiganca Rada venind spre chilie cu o tavă de lemn, acoperită cu niște ștergare. Ema înțelese că țiganca aducea câte ceva de-ale gurii. Părăsi camera și îi ieși înainte. Trecând pe dinaintea camerei lui Victor realiză, după tusea acestuia, că se trezise, dar se temea să se miște prin cameră ca să nu-și trădeze prezența.
       – Domnișoară dragă, auzi Ema vocea țigăncii, v-am urmărit din căsuța de la poartă și cum am văzut fereastra mi-am zis: Rada, Rada, hai repede cu mâncarea, că le-o fi foame boierilor...
       Ema răspunse cu un zâmbet și se luă după țigancă. Aceasta împinse cu piciorul ușa unei încăperi și, pe întuneric, așeză tava pe o masă abia vizibilă, după care potrivi fitilul unei lămpi cu gaz, trase pe catranul cutiei un băț de chibrit, iar când aprinse fitilul, flacăra sfârâi și încet-încet camera se lumină toată. Ema surprinse o cameră de oaspeți cu pereții căptușiți în lemn și trofee de vânătoare agățate prin colțuri. Pe pereți, câteva scoarțe țărănești și niște rogojini de papură, iar câteva carpete și niște blăni de vulpe atârnau agățate în dreptul ferestrelor. Un bufet de stejar masiv trona în stânga acestora.
       Victor se ivise și el în dreptul ușii. Auzise zgomote și voci guturale în apropiere. Ema se repezi și îl luă de mână, ducându-l până în dreptul ferestrei.
       – Privește, Victor, ce splendoare de lună pe cer! Dacă știam că te-ai trezit mai demult, poate făceam o plimbare pe afară. Nu-i așa că e minunat?
       Țiganca Rada tuși de câteva ori, încercând astfel să-și facă simțită prezența:
       – V-am adus de-ale gurii. Poate mâncați câte ceva, mai întâi, zise Rada și se retrase înspre ușă. Pe mine vă rog să mă scuzați, boierule, dar dacă mai e nevoie de ceva, strigați la țiganca Rada și s-a făcut.
       Ema îi aruncă o privire lui Victor, dar simți că în sufletul lui se stârnise un roi încurcat de gânduri, dar neputând să și le lămurească, tăcea. Țiganca Rada aștepta de la boier o poruncă, pesemne, așa cum fusese învățată în prezența stăpânului ei.
       – Rada, în casa asta nu mai locuiește nimeni? o întrebă el după ceva timp.
       – Vai de mine, boierule? Cum așa? Nu v-a spus părintele?
       – Nu ne-a spus.
       – Păi, el vine două zile în timpul săptămânii, ține slujba la biserica de lemn, din sat și doarme o noapte aici. Camera lui e cea din spate. Cu ferestrele spre pădure, boierule. N-au plecat de multă vreme la Oradea, ci cam de când s-a apropiat războiul pe la noi. Și el, și coana preoteasă sunt plecați împreună. Ea e bucătăreasă acolo, la spital. Nu știați?
       – Nu știam, Rada. Deci, așa?
       – Așa, așa, boierule! Da' se întorc când s-o termina totul. Așa au zis. Și după ce își bătu palmele de fusta înfoiată: dacă nu mai doriți nimic, eu am plecat boierule. Și dacă e nevoie...
       – Nu e nevoie. Oricum, noi îți mulțumim dinainte. Mergi la dumneata, aici ne descurcăm singuri, glăsui Ema în locul lui Victor.
       Țiganca se înclină și părăsi chilia. Se auzea pe alee bocănitul papucilor ei de lemn.
       Se așezaseră în jurul mesei și începură să mănânce din bunătățile pregătite de Rada. Victor tot întârzia cu furculița în mână. Gândul său zburase departe.
       – Ce s-a întâmplat, dragul meu? La ce tot te gândești? Credeam că ai lăsat necazurile în urmă. Ori te frământă ceva? insistă Ema.
       – Te rog să mă ierți. Mi-e teamă să nu fie doar un vis, Ema. Mă gândeam dacă nu ar fi existat și altă cale, decât cea pe care mi-ai prezentat-o în căruță... La urma urmei, adevărul e că nici nu avem de ales. Oricum ai întoarce-o, destinele noastre sunt, incontestabil, în mâna providenței, însă mă încredințez ție. Nu în zadar ți-ai pus inima în palmele Lui și stai tu la căpătâiul vieții mele. Ce vrei să mai spun? Că sufletul meu nu s-a tot întrebat în ultima vreme dacă aceasta e tortura cu care am plecat la drum, ca și atunci când am promis să duc povara iubirii eroinei din cartea neterminată? Atunci, merită tortura ce ți-am adus-o și ție. Merită ca eu să fiu izvorul ei?
       – Victor, dragul meu, înțeleg totul atât de bine. Dar tu ești puterea și refugiul meu. Crede-mă, nu te învinui – sunt fericită! Acum să mâncăm și mai târziu o să ne spunem și ce mai avem pe suflet.
       Când se întoarse în camera lui, Victor își simți sufletul mâhnit pentru că îi arătase Emei acea neîncredere în voința sa, șovăiala de a lupta cot la cot cu ea, cât și prăbușirea credinței sale în niște zori mai senine. Tocmai când întinse mâna spre a învârti rotița lămpii ca să facă lumina mai mică, până spre stingere, se trezi cu Ema în încăpere. O vedea cum înaintează spre patul său, iar când voise să-i spună ceva, ea îi acoperi gura cu buzele și se vârî sub cearşaf.
       – Parcă ai vrea să fugi de mine... îi șopti Ema după ce se desprinse de buzele lui. Înțelege, dragul meu, că Ema de lângă tine este diferită de cea care trăiește în mintea care a zămislit-o pentru a fi doar o eroină de carte.
       Victor a privit-o din nou, încurcat. Avea ochii îngândurați și se trudea zadarnic să spună ceva. I-a luat repede mâna și i-a sărutat-o. Apoi, în neștire, i-a cuprins capul cu mâinile și i-a sărutat buzele. A mai simțit cum ea se pierde, caldă, în brațele sale...
       Dimineața, când s-a trezit, Ema era goală, pe jumătate învelită cu cearşaful, și, după cum surâdea prin somn, Victor era sigur că ea visa. Tresări. Ema era mult schimbată. Era o altă Ema, faţă de acum câteva zile. Și el simțea că se schimbase între timp. Că văpăile pasiunilor pe care le credea stinse, se reaprinseseră așa deodată. Ardea el pentru un nou început? Se ridică de pe pat, stinse de tot lampa de pe masă și se așeză pe un scaun în fața Emei, privind-o. Simți, mai mult ca niciodată, o dorință nebună, obsesivă, de a o ridica în brațe, s-o strângă la piept și să-i vorbească despre planurile lui. Privi la sânii ei frumoși, modelați ca după o gutuie și, bâjbâind, apucă un sân și îl sărută. Ema deschise ochii. Încercă să-l împingă de la pieptul ei, dar, oh, Doamne, brațele îl înconjurară de după gât și-l trase peste ea. Victor era atât de agitat, mormăia, se zbătea ca să obțină ce dorea și până la urmă o strânse mai aproape, epuizat. O privi în ochi și o sărută blând. Apoi, Ema se aplecă peste el și-l mângâie pe piept. Noaptea care tocmai trecuse fusese decisivă. „Fără îndoială, gândea Ema, dacă el este cel mai îndrăgostit dintre ei doi, iar ea dacă nu-i va arăta că nici dragostea ei nu e una pasageră, nu se va întoarce el la aceleași sentimente pe care le avusese la plecarea din spital și se va arăta foarte trist?” Simți nevoia să îl aducă la realitate și să-i povestească visul de peste noapte. El o ascultă cu atenție. Înțelese doar că în visul ei se făcea că se plimba prin pădurea de peste deal și o arătare, ca un balaur, i s-a proptit dinainte și a amenințat-o că nu poate trece mai departe. Și ea voia să ajungă în zăvoiul de unde auzea chemarea lui, dar nu-l putea zări. Credea, ba nu, era sigură că o strigase să vină la el. Dar cum de se rătăcise? Că doar cu câteva clipe mai înainte, erau împreună, se țineau de mână. Dar, în același timp realiza că nici nu se poate strecura printre brațele de foc ale balaurului. A privit pe deasupra mestecenilor, norii, păsările de pe bolta cerului și ar fi vrut să-i strige ca el să imite zborul păsărilor și să ajungă prin văzduh la ea, dar, foarte ciudat, nu putea scoate măcar un cuvânt. Nu mai avea glas și un fior rece i se strecurase pe sub cămașă... A găsit un trunchi doborât la pământ, pesemne de trăsnete, și s-a așezat pe el. E convinsă că în jur erau mulți greieri, ori niște lăcuste care-și frecau elitrele, făcând un zgomot infernal. Și crede că a clipit repede, de câteva ori, încercând să se trezească. Când a privit în sus, cerul pălise, dar stelele încă nu se zăreau. Dar a văzut o lumină care fulgeră în spatele ei și a auzit trosnetul unui foc de pușcă. Nu mai ținea minte ce s-a întâmplat după aceea. Începuse, din senin, ploaia, iar ea nu știu cum să-și explice mai bine toate lucrurile acestea, o obseda mai ales amănuntul la care intens se gândise: dacă viața ei ar fi decurs altfel? „O, ce simplu va fi mâine...” se lăsă ea furată de un vis. Apoi, s-a trezit când el îi mângâia, cu buzele, sânul.
       – Când eram mică, mama îmi spunea că dacă voi visa balauri, ca cei din povești și care te fugăresc din drum, înseamnă că voi avea la început o dragoste mare ce îmi va aduce numai suferință și lacrimi. Apoi, târziu, când voi fi crezut că a trecut totul, voi întâlni o dragoste și mai mare. Atunci voi fi fericită, foarte fericită...
       Victor n-o mai lăsă să continue. Îi ascunse capul la piept și îi mângâie buclele, iar Ema îi strângea în neștire umerii, brațele...
       – Victor, să nu mă lași singură...
       El îi cuprinse buzele cu gura și nu o mai lăsă să spună niciun cuvânt:
       – Eu nu sunt superstițios, o liniști Victor și îi sărută mâna.
       – Victor, îl întrebă ea deodată, tu nu ai vrea să ai un copil?
       – ?!
       – Nu e vorba de altceva, e bine să știi, dar ar fi atât de frumos să am un copilaș cu tine. Ori ți-e teamă tocmai de acest lucru și n-ai vrea să se întâmple?
       Victor încercă să râdă, dar se temu tocmai de acel lucru care îi trecuse prin gând: „Ce altă femeie ar avea curaj să vorbească despre pântecele ei, așteptând să rodească la primul amor, dacă nu Ema?”
       – Dimpotrivă, spuse roșind ca un adolescent, mi-e teamă că visul acela te-a înspăimântat într-atâta încât crezi că nu mai avem timp și se termină iubirea noastră. Ori vrei să mă necăjești, ori azi ești plină de mistere. Și uite câtă lumină e afară... Poate țiganca Rada a și dat câteva ture pe sub ferestre. Hai Ema, cred că e timpul să ne adunăm gândurile la o plimbare prin împrejurimi și să ne cunoaștem vecinătățile. Tu să-mi povestești din viața ta, despre trecutul tău și eu doar să ascult. Nădăjduia că, cel puțin de data aceasta, îi va mărturisi câte ceva.
       Spunând toate astea, Victor o simți cum se zbate cu taina ei, cum ea realiză că o ispitea să facă o destăinuire ca el să o poată pune în cartea lui, pe seama celeilalte. Se auzi mustrându-l:
       – Aha! Deci vrei să mă tragi de limbă numai ca să-ți termini cartea? Nu, dragul meu! Toate acestea sunt lucruri moarte pentru mine. Gata! Am șters totul din memorie. Nu mai există trecut, nu mai există amintiri dureroase. Deveni provocatoare: Și tu unde ai fost, de n-ai lăsat niciun fel de urmă?
       – Iartă-mă! i-a spus, şi încercă să zâmbească. Se ridică și deschise larg fereastra. Răcoarea de afară îl învioră. Era timpul să o lase pe Ema singură, să aibă timp să se pregătească de o plimbare prin împrejurimi.
       Rămasă singură în cameră, Ema începu să se aranjeze în oglindă, ţuguind buzele umflate de atâtea sărutări. Tot mișcându-se la stânga și la dreapta, își descoperi pe ceafă, a cărei piele era trandafirie întotdeauna sub legătura cosiței, niște vânătăi diafane care păstraseră urmele buzelor lui Victor. Când se reîntâlni cu acesta, era nemaipomenit de veselă și simțea nevoia să îngâne același cântec amintit doar în momentele de veselie extremă. Îl găsi pe Victor așteptând pe o bancă aflată lângă heleșteu, aruncând cu pietricele culese de pe jos în pânza apei și amuzându-se când luciul ei se transforma în cercuri concentrice. Și în tot timpul jocului se gândea că orice iubire are nevoie de un loc retras, un fel de refugiu, iar ei aveau acum un adăpost numai al lor. Din mansarda căsuței, aflată lângă porțile de la drum, doar țiganca Rada i-a urmărit o vreme cum se pierdeau ținându-se de mână în desișul pădurii care începea odată cu panta din deal. Așa au rătăcit câteva zile la rând, pierduți printre amintiri, făurindu-și vise, ori luându-se în brațe și privind cerul.

                                          (va urma)























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu