Cap. 15 –
Mărturisiri de taină
Chilia
preotului Elisei era așezată într-o pantă de deal, la capătul satului Radova,
imediat în vecinătatea unei păduri de carpeni cu scoarța cenușie spre argintiu,
cum avea să constate Victor în zilele următoare, cu cimitirul aflat în
apropierea unei bisericuțe din lemn. Curtea chiliei ținea de la zidurile de
piatră, ce delimitau satul de pădure printr-un drum de pământ, și se termina
spre zăvoiul cu care începea pădurea. Ceva mai în mijloc, chilia, în fapt o
clădire scundă cu câteva camere, bucătărie de vară și un mic șopron care
servea, pe timpul verii, de refugiu și terasă, cu o masă rotundă din lemn,
înconjurată de butuci de lemn, în loc de scaune. În fața chiliei trona un mic
heleșteu unde se adunau, prin două șanțuri laterale, nu prea adânci, apa de
ploaie, dar și cea rezultată din topirea zăpezilor de pe deal. Între heleșteu
și curte, precum și de-a lungul aleii ce ducea spre drum, se vedeau înșirați
câțiva scoruși înalți. După drumul lung făcut cu căruța, atât Victor cât și Ema
își aduseră puținele lucruri în cele două camere alăturate, aranjate de țiganca
Rada care, se pare, înștiințată de cineva din sat că vor sosi, îi așteptase la
intrarea din față a chiliei. După ce le arătă camerele, țiganca se retrăsese
fără să se arate prea vorbăreață, spunând că și-a lăsat oalele pe foc în căsuța
aflată la intrarea dinspre drum, undeva în dreapta porților, unde și locuia,
clădire pe care Victor și Ema nu o zăriseră la sosire.
După-amiaza
patriarhală îi îndemnă, pe cei doi, la somn, mai ales că hurducăturile drumului
nu-i menajă deloc. Prima care se sculă, după câteva ore de odihnă, și deschise
fereastra dinspre heleșteu a fost Ema. Ciuli urechile dincolo de antreul care îi
despărțea camera de cea în care odihnea Victor, apoi înspre curte, dar nu auzi
niciun zgomot. Era deja seară și lumina lunii năvăli în cameră. Scoase capul pe
fereastră și răcoarea serii adusă odată cu o rafală de vânt îi ciufuli câteva
șuvițe de păr. Stătu în dreptul ferestrei admirând tufele de sub pervaz,
încărcate de rouă. Părea că totul în jur împietrise în tăcere. Privirile îi
alunecaseră de-a lungul aleii, spre poartă, unde o zări pe țiganca Rada venind
spre chilie cu o tavă de lemn, acoperită cu niște ștergare. Ema înțelese că
țiganca aducea câte ceva de-ale gurii. Părăsi camera și îi ieși înainte.
Trecând pe dinaintea camerei lui Victor realiză, după tusea acestuia, că se
trezise, dar se temea să se miște prin cameră ca să nu-și trădeze prezența.
– Domnișoară
dragă, auzi Ema vocea țigăncii, v-am urmărit din căsuța de la poartă și cum am
văzut fereastra mi-am zis: Rada, Rada, hai repede cu mâncarea, că le-o fi foame
boierilor...
Ema răspunse
cu un zâmbet și se luă după țigancă. Aceasta împinse cu piciorul ușa unei
încăperi și, pe întuneric, așeză tava pe o masă abia vizibilă, după care
potrivi fitilul unei lămpi cu gaz, trase pe catranul cutiei un băț de chibrit,
iar când aprinse fitilul, flacăra sfârâi și încet-încet camera se lumină toată.
Ema surprinse o cameră de oaspeți cu pereții căptușiți în lemn și trofee de
vânătoare agățate prin colțuri. Pe pereți, câteva scoarțe țărănești și niște
rogojini de papură, iar câteva carpete și niște blăni de vulpe atârnau agățate
în dreptul ferestrelor. Un bufet de stejar masiv trona în stânga acestora.
Victor se
ivise și el în dreptul ușii. Auzise zgomote și voci guturale în apropiere. Ema
se repezi și îl luă de mână, ducându-l până în dreptul ferestrei.
– Privește,
Victor, ce splendoare de lună pe cer! Dacă știam că te-ai trezit mai demult,
poate făceam o plimbare pe afară. Nu-i așa că e minunat?
Țiganca Rada
tuși de câteva ori, încercând astfel să-și facă simțită prezența:
– V-am adus
de-ale gurii. Poate mâncați câte ceva, mai întâi, zise Rada și se retrase
înspre ușă. Pe mine vă rog să mă scuzați, boierule, dar dacă mai e nevoie de
ceva, strigați la țiganca Rada și s-a făcut.
Ema îi
aruncă o privire lui Victor, dar simți că în sufletul lui se stârnise un roi
încurcat de gânduri, dar neputând să și le lămurească, tăcea. Țiganca Rada
aștepta de la boier o poruncă, pesemne, așa cum fusese învățată în prezența
stăpânului ei.
– Rada, în
casa asta nu mai locuiește nimeni? o întrebă el după ceva timp.
– Vai de
mine, boierule? Cum așa? Nu v-a spus părintele?
– Nu ne-a
spus.
– Păi, el
vine două zile în timpul săptămânii, ține slujba la biserica de lemn, din sat
și doarme o noapte aici. Camera lui e cea din spate. Cu ferestrele spre pădure,
boierule. N-au plecat de multă vreme la Oradea, ci cam de când s-a apropiat
războiul pe la noi. Și el, și coana preoteasă sunt plecați împreună. Ea e
bucătăreasă acolo, la spital. Nu știați?
– Nu știam,
Rada. Deci, așa?
– Așa, așa,
boierule! Da' se întorc când s-o termina totul. Așa au zis. Și după ce își bătu
palmele de fusta înfoiată: dacă nu mai doriți nimic, eu am plecat boierule. Și
dacă e nevoie...
– Nu e
nevoie. Oricum, noi îți mulțumim dinainte. Mergi la dumneata, aici ne descurcăm
singuri, glăsui Ema în locul lui Victor.
Țiganca se
înclină și părăsi chilia. Se auzea pe alee bocănitul papucilor ei de lemn.
Se așezaseră
în jurul mesei și începură să mănânce din bunătățile pregătite de Rada. Victor
tot întârzia cu furculița în mână. Gândul său zburase departe.
– Ce s-a
întâmplat, dragul meu? La ce tot te gândești? Credeam că ai lăsat necazurile în
urmă. Ori te frământă ceva? insistă Ema.
– Te rog să
mă ierți. Mi-e teamă să nu fie doar un vis, Ema. Mă gândeam dacă nu ar fi
existat și altă cale, decât cea pe care mi-ai prezentat-o în căruță... La urma
urmei, adevărul e că nici nu avem de ales. Oricum ai întoarce-o, destinele
noastre sunt, incontestabil, în mâna providenței, însă mă încredințez ție. Nu
în zadar ți-ai pus inima în palmele Lui și stai tu la căpătâiul vieții mele. Ce
vrei să mai spun? Că sufletul meu nu s-a tot întrebat în ultima vreme dacă
aceasta e tortura cu care am plecat la drum, ca și atunci când am promis să duc
povara iubirii eroinei din cartea neterminată? Atunci, merită tortura ce ți-am
adus-o și ție. Merită ca eu să fiu izvorul ei?
– Victor,
dragul meu, înțeleg totul atât de bine. Dar tu ești puterea și refugiul meu.
Crede-mă, nu te învinui – sunt fericită! Acum să mâncăm și mai târziu o să ne
spunem și ce mai avem pe suflet.
Când se
întoarse în camera lui, Victor își simți sufletul mâhnit pentru că îi arătase
Emei acea neîncredere în voința sa, șovăiala de a lupta cot la cot cu ea, cât
și prăbușirea credinței sale în niște zori mai senine. Tocmai când întinse mâna
spre a învârti rotița lămpii ca să facă lumina mai mică, până spre stingere, se
trezi cu Ema în încăpere. O vedea cum înaintează spre patul său, iar când voise
să-i spună ceva, ea îi acoperi gura cu buzele și se vârî sub cearşaf.
– Parcă ai
vrea să fugi de mine... îi șopti Ema după ce se desprinse de buzele lui.
Înțelege, dragul meu, că Ema de lângă tine este diferită de cea care trăiește
în mintea care a zămislit-o pentru a fi doar o eroină de carte.
Victor a
privit-o din nou, încurcat. Avea ochii îngândurați și se trudea zadarnic să
spună ceva. I-a luat repede mâna și i-a sărutat-o. Apoi, în neștire, i-a
cuprins capul cu mâinile și i-a sărutat buzele. A mai simțit cum ea se pierde,
caldă, în brațele sale...
Dimineața,
când s-a trezit, Ema era goală, pe jumătate învelită cu cearşaful, și, după cum
surâdea prin somn, Victor era sigur că ea visa. Tresări. Ema era mult
schimbată. Era o altă Ema, faţă de acum câteva zile. Și el simțea că se
schimbase între timp. Că văpăile pasiunilor pe care le credea stinse, se
reaprinseseră așa deodată. Ardea el pentru un nou început? Se ridică de pe pat,
stinse de tot lampa de pe masă și se așeză pe un scaun în fața Emei, privind-o.
Simți, mai mult ca niciodată, o dorință nebună, obsesivă, de a o ridica în
brațe, s-o strângă la piept și să-i vorbească despre planurile lui. Privi la
sânii ei frumoși, modelați ca după o gutuie și, bâjbâind, apucă un sân și îl
sărută. Ema deschise ochii. Încercă să-l împingă de la pieptul ei, dar, oh,
Doamne, brațele îl înconjurară de după gât și-l trase peste ea. Victor era atât
de agitat, mormăia, se zbătea ca să obțină ce dorea și până la urmă o strânse
mai aproape, epuizat. O privi în ochi și o sărută blând. Apoi, Ema se aplecă
peste el și-l mângâie pe piept. Noaptea care tocmai trecuse fusese decisivă.
„Fără îndoială, gândea Ema, dacă el este cel mai îndrăgostit dintre ei doi, iar
ea dacă nu-i va arăta că nici dragostea ei nu e una pasageră, nu se va întoarce
el la aceleași sentimente pe care le avusese la plecarea din spital și se va
arăta foarte trist?” Simți nevoia să îl aducă la realitate și să-i povestească
visul de peste noapte. El o ascultă cu atenție. Înțelese doar că în visul ei se
făcea că se plimba prin pădurea de peste deal și o arătare, ca un balaur, i s-a
proptit dinainte și a amenințat-o că nu poate trece mai departe. Și ea voia să
ajungă în zăvoiul de unde auzea chemarea lui, dar nu-l putea zări. Credea, ba
nu, era sigură că o strigase să vină la el. Dar cum de se rătăcise? Că doar cu
câteva clipe mai înainte, erau împreună, se țineau de mână. Dar, în același
timp realiza că nici nu se poate strecura printre brațele de foc ale
balaurului. A privit pe deasupra mestecenilor, norii, păsările de pe bolta
cerului și ar fi vrut să-i strige ca el să imite zborul păsărilor și să ajungă
prin văzduh la ea, dar, foarte ciudat, nu putea scoate măcar un cuvânt. Nu mai
avea glas și un fior rece i se strecurase pe sub cămașă... A găsit un trunchi
doborât la pământ, pesemne de trăsnete, și s-a așezat pe el. E convinsă că în
jur erau mulți greieri, ori niște lăcuste care-și frecau elitrele, făcând un
zgomot infernal. Și crede că a clipit repede, de câteva ori, încercând să se
trezească. Când a privit în sus, cerul pălise, dar stelele încă nu se zăreau.
Dar a văzut o lumină care fulgeră în spatele ei și a auzit trosnetul unui foc
de pușcă. Nu mai ținea minte ce s-a întâmplat după aceea. Începuse, din senin,
ploaia, iar ea nu știu cum să-și explice mai bine toate lucrurile acestea, o
obseda mai ales amănuntul la care intens se gândise: dacă viața ei ar fi decurs
altfel? „O, ce simplu va fi mâine...” se lăsă ea furată de un vis. Apoi, s-a
trezit când el îi mângâia, cu buzele, sânul.
– Când eram
mică, mama îmi spunea că dacă voi visa balauri, ca cei din povești și care te
fugăresc din drum, înseamnă că voi avea la început o dragoste mare ce îmi va
aduce numai suferință și lacrimi. Apoi, târziu, când voi fi crezut că a trecut
totul, voi întâlni o dragoste și mai mare. Atunci voi fi fericită, foarte
fericită...
Victor n-o
mai lăsă să continue. Îi ascunse capul la piept și îi mângâie buclele, iar Ema
îi strângea în neștire umerii, brațele...
– Victor, să
nu mă lași singură...
El îi cuprinse buzele cu gura și nu o mai
lăsă să spună niciun cuvânt:
– Eu nu sunt
superstițios, o liniști Victor și îi sărută mâna.
– Victor, îl
întrebă ea deodată, tu nu ai vrea să ai un copil?
– ?!
– Nu e vorba
de altceva, e bine să știi, dar ar fi atât de frumos să am un copilaș cu tine.
Ori ți-e teamă tocmai de acest lucru și n-ai vrea să se întâmple?
Victor
încercă să râdă, dar se temu tocmai de acel lucru care îi trecuse prin gând:
„Ce altă femeie ar avea curaj să vorbească despre pântecele ei, așteptând să
rodească la primul amor, dacă nu Ema?”
–
Dimpotrivă, spuse roșind ca un adolescent, mi-e teamă că visul acela te-a
înspăimântat într-atâta încât crezi că nu mai avem timp și se termină iubirea
noastră. Ori vrei să mă necăjești, ori azi ești plină de mistere. Și uite câtă
lumină e afară... Poate țiganca Rada a și dat câteva ture pe sub ferestre. Hai
Ema, cred că e timpul să ne adunăm gândurile la o plimbare prin împrejurimi și
să ne cunoaștem vecinătățile. Tu să-mi povestești din viața ta, despre trecutul
tău și eu doar să ascult. Nădăjduia că, cel puțin de data aceasta, îi va
mărturisi câte ceva.
Spunând
toate astea, Victor o simți cum se zbate cu taina ei, cum ea realiză că o
ispitea să facă o destăinuire ca el să o poată pune în cartea lui, pe seama
celeilalte. Se auzi mustrându-l:
– Aha! Deci
vrei să mă tragi de limbă numai ca să-ți termini cartea? Nu, dragul meu! Toate
acestea sunt lucruri moarte pentru mine. Gata! Am șters totul din memorie. Nu
mai există trecut, nu mai există amintiri dureroase. Deveni provocatoare: Și tu
unde ai fost, de n-ai lăsat niciun fel de urmă?
– Iartă-mă!
i-a spus, şi încercă să zâmbească. Se ridică și deschise larg fereastra.
Răcoarea de afară îl învioră. Era timpul să o lase pe Ema singură, să aibă timp
să se pregătească de o plimbare prin împrejurimi.
Rămasă
singură în cameră, Ema începu să se aranjeze în oglindă, ţuguind buzele umflate
de atâtea sărutări. Tot mișcându-se la stânga și la dreapta, își descoperi pe
ceafă, a cărei piele era trandafirie întotdeauna sub legătura cosiței, niște
vânătăi diafane care păstraseră urmele buzelor lui Victor. Când se reîntâlni cu
acesta, era nemaipomenit de veselă și simțea nevoia să îngâne același cântec
amintit doar în momentele de veselie extremă. Îl găsi pe Victor așteptând pe o
bancă aflată lângă heleșteu, aruncând cu pietricele culese de pe jos în pânza
apei și amuzându-se când luciul ei se transforma în cercuri concentrice. Și în
tot timpul jocului se gândea că orice iubire are nevoie de un loc retras, un
fel de refugiu, iar ei aveau acum un adăpost numai al lor. Din mansarda
căsuței, aflată lângă porțile de la drum, doar țiganca Rada i-a urmărit o vreme
cum se pierdeau ținându-se de mână în desișul pădurii care începea odată cu
panta din deal. Așa au rătăcit câteva zile la rând, pierduți printre amintiri,
făurindu-și vise, ori luându-se în brațe și privind cerul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu