Cap. 9 - În vreme
de război
După
discuția lămuritoare, în doi, tată și fiică, în care Ema își dăduse cuvântul că
n-are să plece de acasă după unul ca Mihai Gruzescu și că va încerca să-i
urmeze sfatul și să-și găsească un soț demn, și poate să-i pună în brațe o
nepoțică, Ema își așeză brațele și mâinile pe măsuța unde lăsase cartea lui
Victor Sidȯriu în așa fel încât fiecare deget încovoiat să fie sprijinit pe
carte. Așadar, fuga ei de acasă, plănuită împreună cu Mihai Gruzescu nu mai
avusese loc. Îi promisese tatălui că, de acum înainte, va sta la căpătâiul lui
și va avea grijă de el. Cât privește nedumerirea lui Mihai, care o așteptase în
dreptul hotelului Excelsior, precum și revolta lui împotriva Emei (transformată
brusc în ură), poate că ea o știuse dintotdeauna. Trebuia să se întâmple și
ceva neprevăzut în viața sa, dar nu era nevoie să se gândească acum la acest
lucru. O să mai revină asupra acestui fapt... Pe Mihai îl înlăturase din
planurile ei, poate avea să vină altul. „Mai curând sau mai târziu... mai
curând sau mai târziu!” (își repetă ca să nu uite ce gândise), se va întoarce
la această poveste pentru a vedea dacă procedase bine. Nici măcar nu era
curioasă să vadă cum încheiase Victor Sidoriu povestea căsătoriei ei cu acel
Șerban Stelaru, venit dintr-o familie de țărani bogați, în viaţa ei. Zâmbi: „Ce
ți-e și cu scriitorii ăștia? Cum improvizează ei pe seama ta...” Îi venise
pentru prima oară în minte, când se gândise la Șerban Stelaru, că parcă avusese
cândva o întâmplare asemănătoare – fusese la bunicii ei, ce locuiau la țară,
iar acolo cunoscuse un băiat cu părul blond, care trecea pe strada lor și
rămânea privind-o într-un fel tare ciudat cum stătea la poartă și o aștepta pe
bunica să vină cu găleata de la fântână. Îl întrebase o dată la ce se uită atât
de insistent, dar el nu-i răspunsese. Pe atunci era tare micuţă, cu un obraz la
fel de drăguț, ca al păpușii pe care o ținea mereu în brațe. Nu povestise
nimănui asta. Prin urmare, nu ajunsese la urechile lui Victor Sidoriu povestea
băiatului cu părul blond, poet și el, pesemne, ca acel copil blond, teribil
poet al Rusiei, Esenin, descoperit într-o poză de carte, la bunici. Nu prea
discuta cu copiii de la țară, de pe strada bunicilor. De cele mai multe ori era
convinsă că era mai isteață și mai drăguță decât orice copil de acolo și o
cuprindea singurătatea și cerea să plece acasă în orașul B., la părinții ei,
deși știa că acolo avea să stea împreună cu surioara mai mare care, cu fiecare
cuvânt, cu fiecare privire, dorea s-o rănească, iar ea nu avea niciun loc unde
să se ascundă. Plângea speriată, pentru că nu exista nici scăpare, nici adăpost
până când venea tatăl ei care o lua în brațe și o liniștea spunându-i aceeași
și aceeași poveste cu Eliza, fata care trebuia să nu scoată un cuvințel până
când nu împletea cele unsprezece cămăși pentru frățiorii ei prefăcuți de
maștera cea rea, în lebede. „Ah! suspină Ema. Câte amintiri!...”
Într-o zi,
ieșise din casă pentru cumpărături și găsi la chioșcul de lângă piață ziarul „Vremea”,
sosit recent din capitală. Îi atrase atenția un titlu de articol, aflat în
josul paginii: „20 de zile în infern”. Se uită după ultimul rând scris,
să vadă cine îl semnase și încremeni. Articolul era semnat de Victor Sidȯriu –
corespondent de război. Se opri lângă o tarabă cu flori și citi tot articolul
fără să-i pese că încurca trecătorii. Parcurse pe nerăsuflate, articolul:
„De
câteva zile au început trenurile să plece în convoi, cu soldați spre Oarba de
Mureș. Zilnic, în spatele frontului, în
gările apropiate, se formează plutoane și regimente de soldaţi.
Vagoanele-bou, cu burţile lor mari, sunt înţesate cu soldații noștri şi, după
ce li se închid uşile, trenul ia calea spre Turda. Dintre toate fronturile pe
care am fost, unde s-au dat lupte grele, mi-a rămas întipărită adânc în suflet
lupta de la Oarba de Mureş. Chiar înainte să ajungem și noi cu camionul, pe
frontul din Ardeal, am avut parte de un drum presărat cu pericole la tot pasul.
Ne-am strecurat prin convoiul de camioane alunecător ca un șarpe, când pe
deasupra noastră avioanele de vânătoare germane scuipau neîncetat gloanţe
asupra garniturilor de tren, aflate la stânga noastră, în care se aflau
soldaţii români, sau răsunau peste tot bombardamentele artileriei româneşti,
care împrăştiau groaza pe câmpul alăturat. În urmă se mișcau, asemenea unor
umbre, camioane ce tractau tunurile și care se tot apropiau de noi într-o
tăcere tare apăsătoare. Pe deasupra treceau alte avioane germane, pesemne se
întorceau fără muniție la baza lor de pe Mureș, că n-au mai tras asupra
noastră. Aş fi vrut să închid ochii şi să nu le mai zăresc, dar siluetele lor
negre creşteau în urma mea. În drum spre Oarba de Mureș, aveam să trecem și pe
lângă trupele de infanterie 34 și 40 din Dobrogea, după câte mi-a explicat
șoferul camionului. Vedeam siluetele soldaților cum îşi sumeţeau picioarele
prin noroi, mai repede, tot mai repede, ceva mai în urma mea. O groază
puternică mă cuprinse în clipa când am văzut iarăși deasupra noastră avioanele.
«Sunt ale noastre, m-a liniștit șoferul. Le cunosc după fuselaj.» Am sosit la
Oarba de Mureș după două zile de mers și opriri dictate de santinelele aflate
pe drum. A doua zi am și plecat pe câmpul de luptă. S-au stins mulţi la Oarba
de Mureş. Soldații noștri au fost bombardaţi de artileria nemţilor de la ora
nouă dimineaţa, până după-amiază, la ora două. În urma bombardamentelor nu mai
auzeai o săptămână, iar respiraţia îţi mirosea a praf de puşcă câteva zile.
Puteți să vă închipuiți ce infern a fost timp de 20 de zile cât a durat atacul?
Când gurile tunurilor tăceau, stăteam chirciţi sub foaia de cort şi nu mai
ştiam nici cum ne cheamă ori de unde suntem. Atacau și ai noștri chiar de trei
ori pe zi posturile duşmanilor. Acolo, cred, am pierdut mai mult de jumătate
din armata noastră.”
Ema întoarse
pagina și citi data apariției ziarului. Era un număr mai vechi. Simți o durere
acută în dreptul inimii. Niciodată nu se gândise la Victor cu atâta dragoste.
Se întoarse la chioșcul de unde luase întâmplător ziarul și ceru numărul
recent. I se răspunse că nu mai sosise „Vremea”
de o săptămână, dar avea „Universul”.
Plăti și luă ziarul de pe tejghea, apoi îl împături în plasa de cumpărături, cu
gândul să-l citească acasă. Închisă în camera ei, Ema scoase „Universul” și-l răsfoi de la cap la
coadă de două ori, dar nu mai dădu de vreun articol semnat de Victor Sidoriu.
Îi atrăsese atenția un articol cu titlul „Oarba
de Mureș”. Citi pe sărite:
„...După mai
bine de 20 de zile sângeroase, de la începerea bătăliei, în care soldaţii
români au dat dovadă de mult curaj şi patriotism, armata română a reuşit să
câştige lupta şi să-i pună pe nemţi pe fugă. Lupta de la Oarba de Mureş a fost
infernală. Într-o zi, când au mai tăcut tunurile și mitralierele, ai noștri au
trimis câteva iscoade să vadă ce-i cu liniștea care se lăsase. După un timp au
venit înapoi într-un suflet şi i-au raportat comandantului că descoperiseră
locul de unde transmiteau nemţii artileriei lor, coordonatele noastre. Toate
bombardamentele de până atunci erau foarte precise şi cădeau fix pe noi.
Aceştia stăteau ascunşi după un pod sec (o albie de râu secată). După ce am
îndreptat focul spre acel loc, nemţii au părăsit ascunzătoarea şi am reuşit să
câştigăm acea poziţie…”
Și mai jos,
câteva rânduri:
„…conform
ordinului Grupului de armate general Trofimenko, misiunea Armatei 4
române era ca, în cooperare cu unităţile sovietice, să respingă forţele
germane şi ungare organizate în sistem defensiv pe Mureş şi pe Arieş, să
dezvolte ofensiva pe direcţia Carei, Nyiregyhàza şi să iasă pe cursul superior
al Tisei. La 8 octombrie 1944, începea cea de-a doua fază a bătăliei Mureşului.
Efortul de luptă se făcea de această dată în capul de pod Turda. Inamicul aflat
pe Mureşul mijlociu era în plină retragere…”
Alte
rânduri:
„…La 4
octombrie 1944, în ajunul plecării Regimentului 34
infanterie-Constanţa, din satul Bord, întregul regiment «a fost
adunat sub arme». În dimineaţa zilei de 5 octombrie 1944, a început marşul
spre Câmpia Turzii. Erau de parcurs 120 de km. Marşul trebuia să acopere
această distanţă numai în două zile! Condiţiile meteorologice erau
nefavorabile, ceea ce a îngreunat deplasarea trupei. La 8 octombrie, regimentul
a ajuns în zona Poiana, localitate situată între Turda şi Câmpia Turzii. Aici a
fost bombardat și camionul în care se afla corespondentul nostru de război,
scriitorul Victor Sidȯriu și ordonanța sa, soldat Igor Vasiliu, împreună cu
călăuza dată de comandament, ce însoțeau pe timp de noapte batalioanele.
Regimentele 34 şi 40 infanterie au atins până la lăsarea serii obiectivul
ordonat, anume cucerirea înălţimii Titaimaş, cu cota 412, aflată la circa 10 km
nord de Arieş. Inamicul a contraatacat cu un batalion întărit cu 7 tancuri.
Acţiunea adversarului a fost respinsă.
Cercetarea
întreprinsă de grupele înaintate ale «Crucii Roșii» au descoperit la ziuă
trupul lui Victor Sidȯriu, cu un braț sfârtecat, dar încă în viață. Ceilalți
doi au fost dați dispăruți. Vom reveni în numărul viitor cu o mărturie a unei
santinele aflată, se pare, la fața locului.”
Iulia
pătrunsese în camera Emei, curioasă să vadă ce era cu liniștea așternută în
casă. De obicei, Ema fredona câte o melodie când se afla în camera ei și nu
citea ori dormea. O găsi pe surioara ei cu o expresie de gravitate și
îngrijorare pe chip. Ema încercă s-o alunge cu vorbe bune, dar tonul cuvintelor
îi trăda iritarea. Iulia, care o observa cu luare-aminte pe Ema, își dădu
numaidecât seama de situație. Se repezi și smulse ziarul din mâna Emei și citi
cu voce tare:
„…La 4
octombrie 1944, în ajunul plecării Regimentului 34
infanterie-Constanţa, din satul Bord, întregul regiment «a fost
adunat sub arme». În dimineaţa zilei de 5 octombrie 1944, a început marşul
spre Câmpia Turzii…”
Ridică ochii
de pe ziar și o privi insistent pe Ema, care rămăsese tot în transă:
– Ce-s cu
prostiile astea, Ema? Doar n-o să-mi spui că suferi pentru cineva din
regimentul ăsta?
– Nu, Iulia!
Mai ții minte ce ne-a spus, cândva, acolo în Crâng, Victor Sidȯriu? Tu,
pesemne, ai uitat, ori nu mai reușești să-ți aduci aminte!
– ?!…
– Spunea
așa, draga mea surioară: „Nu scăpați clipele de fericire. Lăsați-vă iubite! Și
când simți că ai de la viață numai durere: iubește! Aceasta e singura realitate
a vieții, restul? Nu tăcerea, cum spunea Hamlet, ci înșelăciunea înseamnă
moarte. Nu vă înșelați inimile când simțiți că iubirea se revarsă ca peste un
vas pus pe foc.”
– Ema?!
izbucni Iulia. Ce ai de gând să faci? Victor e acolo, noi aici. Și eu îl
iubesc, cu tot felul lui de a fi. Și aș vrea, da Ema, aș vrea să pot face orice
pentru el, dar nu se poate. Iar tu, ce vrei, să-l readuci la viață? Ori tu
duci, încă, o corespondență cu el?
– Ce
corespondență?! Ori el mi-a scris și tu mi-ai ascuns scrisorile?
– Întrebam,
doar, Ema! Ce-ți veni? Cred că iar aiurezi…
– Te rog,
Iulia! Lasă-mă singură cu gândurile mele. Totul era bine, atât de bine, până
l-am cunoscut, că aproape merita să fii nefericită. Dar tu înțelegi, Iulia? De
unul singur nu are cum suporta lovitura asta. N-are să poată suporta… Ce bine
era să-mi fi scris?
Nu mai spuse
nimic. Era tăcută și își ținea ochii închiși. Nu mai voia să răspundă la nicio
întrebare. Iulia înțelese că trebuie să-i dea pace și se retrase din camera
Emei. Ajunsă pe hol scoase din buzunarul de la mantou ultima scrisoare sosită
de la Victor Sidoriu și o rupse în mici fâșii de hârtie, schițând un zâmbet
victorios.
A doua zi
Ema fu văzută, ultima oară, la gară, când tocmai lua trenul spre capitală.
Luase de la spital o trimitere către Spitalul Militar București, cu gând să
intre în audiență la profesor dr. Dumitru Bagdasar, pentru a solicita să plece
ca asistentă, din partea corporației „Crucea Roșie”, pe front. Și nu altundeva,
ci la spitalul din Oradea, unde aflase că Victor Sidȯriu fusese internat, ca
rănit pe frontul de vest.
Ajunsă în
capitală, Ema luă ziarul „Vremea”
(unde publicase Victor, în calitate de corespondent de război) și găsi
informația redacției care, rămasă pentru scurtă vreme fără posibilitatea de a
arăta cititorilor o părere temeinică despre mersul războiului, dădea glas unor
ași ai clubului „de rezerviști” să discute deschis și lămurit despre reaua
aprovizionare a armatei, incompetența unor generali și lipsa de experiență a
unor trimiși ai ziarului care se încrezuse în niște oameni incapabili să-i
protejeze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu