duminică, 29 aprilie 2018

Enigmatica Ema (cap. 9)


Cap. 9 - În vreme de război

       După discuția lămuritoare, în doi, tată și fiică, în care Ema își dăduse cuvântul că n-are să plece de acasă după unul ca Mihai Gruzescu și că va încerca să-i urmeze sfatul și să-și găsească un soț demn, și poate să-i pună în brațe o nepoțică, Ema își așeză brațele și mâinile pe măsuța unde lăsase cartea lui Victor Sidȯriu în așa fel încât fiecare deget încovoiat să fie sprijinit pe carte. Așadar, fuga ei de acasă, plănuită împreună cu Mihai Gruzescu nu mai avusese loc. Îi promisese tatălui că, de acum înainte, va sta la căpătâiul lui și va avea grijă de el. Cât privește nedumerirea lui Mihai, care o așteptase în dreptul hotelului Excelsior, precum și revolta lui împotriva Emei (transformată brusc în ură), poate că ea o știuse dintotdeauna. Trebuia să se întâmple și ceva neprevăzut în viața sa, dar nu era nevoie să se gândească acum la acest lucru. O să mai revină asupra acestui fapt... Pe Mihai îl înlăturase din planurile ei, poate avea să vină altul. „Mai curând sau mai târziu... mai curând sau mai târziu!” (își repetă ca să nu uite ce gândise), se va întoarce la această poveste pentru a vedea dacă procedase bine. Nici măcar nu era curioasă să vadă cum încheiase Victor Sidoriu povestea căsătoriei ei cu acel Șerban Stelaru, venit dintr-o familie de țărani bogați, în viaţa ei. Zâmbi: „Ce ți-e și cu scriitorii ăștia? Cum improvizează ei pe seama ta...” Îi venise pentru prima oară în minte, când se gândise la Șerban Stelaru, că parcă avusese cândva o întâmplare asemănătoare – fusese la bunicii ei, ce locuiau la țară, iar acolo cunoscuse un băiat cu părul blond, care trecea pe strada lor și rămânea privind-o într-un fel tare ciudat cum stătea la poartă și o aștepta pe bunica să vină cu găleata de la fântână. Îl întrebase o dată la ce se uită atât de insistent, dar el nu-i răspunsese. Pe atunci era tare micuţă, cu un obraz la fel de drăguț, ca al păpușii pe care o ținea mereu în brațe. Nu povestise nimănui asta. Prin urmare, nu ajunsese la urechile lui Victor Sidoriu povestea băiatului cu părul blond, poet și el, pesemne, ca acel copil blond, teribil poet al Rusiei, Esenin, descoperit într-o poză de carte, la bunici. Nu prea discuta cu copiii de la țară, de pe strada bunicilor. De cele mai multe ori era convinsă că era mai isteață și mai drăguță decât orice copil de acolo și o cuprindea singurătatea și cerea să plece acasă în orașul B., la părinții ei, deși știa că acolo avea să stea împreună cu surioara mai mare care, cu fiecare cuvânt, cu fiecare privire, dorea s-o rănească, iar ea nu avea niciun loc unde să se ascundă. Plângea speriată, pentru că nu exista nici scăpare, nici adăpost până când venea tatăl ei care o lua în brațe și o liniștea spunându-i aceeași și aceeași poveste cu Eliza, fata care trebuia să nu scoată un cuvințel până când nu împletea cele unsprezece cămăși pentru frățiorii ei prefăcuți de maștera cea rea, în lebede. „Ah! suspină Ema. Câte amintiri!...”
       Într-o zi, ieșise din casă pentru cumpărături și găsi la chioșcul de lângă piață ziarul „Vremea”, sosit recent din capitală. Îi atrase atenția un titlu de articol, aflat în josul paginii: „20 de zile în infern”. Se uită după ultimul rând scris, să vadă cine îl semnase și încremeni. Articolul era semnat de Victor Sidȯriu – corespondent de război. Se opri lângă o tarabă cu flori și citi tot articolul fără să-i pese că încurca trecătorii. Parcurse pe nerăsuflate, articolul:

       „De câteva zile au început trenurile să plece în convoi, cu soldați spre Oarba de Mureș. Zilnic, în spatele frontului, în  gările apropiate, se formează plutoane și regimente de soldaţi. Vagoanele-bou, cu burţile lor mari, sunt înţesate cu soldații noștri şi, după ce li se închid uşile, trenul ia calea spre Turda. Dintre toate fronturile pe care am fost, unde s-au dat lupte grele, mi-a rămas întipărită adânc în suflet lupta de la Oarba de Mureş. Chiar înainte să ajungem și noi cu camionul, pe frontul din Ardeal, am avut parte de un drum presărat cu pericole la tot pasul. Ne-am strecurat prin convoiul de camioane alunecător ca un șarpe, când pe deasupra noastră avioanele de vânătoare germane scuipau neîncetat gloanţe asupra garniturilor de tren, aflate la stânga noastră, în care se aflau soldaţii români, sau răsunau peste tot bombardamentele artileriei româneşti, care împrăştiau groaza pe câmpul alăturat. În urmă se mișcau, asemenea unor umbre, camioane ce tractau tunurile și care se tot apropiau de noi într-o tăcere tare apăsătoare. Pe deasupra treceau alte avioane germane, pesemne se întorceau fără muniție la baza lor de pe Mureș, că n-au mai tras asupra noastră. Aş fi vrut să închid ochii şi să nu le mai zăresc, dar siluetele lor negre creşteau în urma mea. În drum spre Oarba de Mureș, aveam să trecem și pe lângă trupele de infanterie 34 și 40 din Dobrogea, după câte mi-a explicat șoferul camionului. Vedeam siluetele soldaților cum îşi sumeţeau picioarele prin noroi, mai repede, tot mai repede, ceva mai în urma mea. O groază puternică mă cuprinse în clipa când am văzut iarăși deasupra noastră avioanele. «Sunt ale noastre, m-a liniștit șoferul. Le cunosc după fuselaj.» Am sosit la Oarba de Mureș după două zile de mers și opriri dictate de santinelele aflate pe drum. A doua zi am și plecat pe câmpul de luptă. S-au stins mulţi la Oarba de Mureş. Soldații noștri au fost bombardaţi de artileria nemţilor de la ora nouă dimineaţa, până după-amiază, la ora două. În urma bombardamentelor nu mai auzeai o săptămână, iar respiraţia îţi mirosea a praf de puşcă câteva zile. Puteți să vă închipuiți ce infern a fost timp de 20 de zile cât a durat atacul? Când gurile tunurilor tăceau, stăteam chirciţi sub foaia de cort şi nu mai ştiam nici cum ne cheamă ori de unde suntem. Atacau și ai noștri chiar de trei ori pe zi posturile duşmanilor. Acolo, cred, am pierdut mai mult de jumătate din armata noastră.”

      Ema întoarse pagina și citi data apariției ziarului. Era un număr mai vechi. Simți o durere acută în dreptul inimii. Niciodată nu se gândise la Victor cu atâta dragoste. Se întoarse la chioșcul de unde luase întâmplător ziarul și ceru numărul recent. I se răspunse că nu mai sosise „Vremea” de o săptămână, dar avea „Universul”. Plăti și luă ziarul de pe tejghea, apoi îl împături în plasa de cumpărături, cu gândul să-l citească acasă. Închisă în camera ei, Ema scoase „Universul” și-l răsfoi de la cap la coadă de două ori, dar nu mai dădu de vreun articol semnat de Victor Sidoriu. Îi atrăsese atenția un articol cu titlul „Oarba de Mureș”. Citi pe sărite:

       „...După mai bine de 20 de zile sângeroase, de la începerea bătăliei, în care soldaţii români au dat dovadă de mult curaj şi patriotism, armata română a reuşit să câştige lupta şi să-i pună pe nemţi pe fugă. Lupta de la Oarba de Mureş a fost infernală. Într-o zi, când au mai tăcut tunurile și mitralierele, ai noștri au trimis câteva iscoade să vadă ce-i cu liniștea care se lăsase. După un timp au venit înapoi într-un suflet şi i-au raportat comandantului că descoperiseră locul de unde transmiteau nemţii artileriei lor, coordonatele noastre. Toate bombardamentele de până atunci erau foarte precise şi cădeau fix pe noi. Aceştia stăteau ascunşi după un pod sec (o albie de râu secată). După ce am îndreptat focul spre acel loc, nemţii au părăsit ascunzătoarea şi am reuşit să câştigăm acea poziţie…”

       Și mai jos, câteva rânduri:

       „…conform ordinului Grupului de armate general Trofimenko, misiunea Armatei 4 române era ca, în cooperare cu unităţile sovietice, să respingă forţele germane şi ungare organizate în sistem defensiv pe Mureş şi pe Arieş, să dezvolte ofensiva pe direcţia Carei, Nyiregyhàza şi să iasă pe cursul superior al Tisei. La 8 octombrie 1944, începea cea de-a doua fază a bătăliei Mureşului. Efortul de luptă se făcea de această dată în capul de pod Turda. Inamicul aflat pe Mureşul mijlociu era în plină retragere…”

       Alte rânduri:

       „…La 4 octombrie 1944, în ajunul plecării Regimentului 34 infanterie-Constanţa, din satul Bord, întregul regiment «a fost adunat sub arme». În dimineaţa zilei de 5 octombrie 1944, a început marşul spre Câmpia Turzii. Erau de parcurs 120 de km. Marşul trebuia să acopere această distanţă numai în două zile! Condiţiile meteorologice erau nefavorabile, ceea ce a îngreunat deplasarea trupei. La 8 octombrie, regimentul a ajuns în zona Poiana, localitate situată între Turda şi Câmpia Turzii. Aici a fost bombardat și camionul în care se afla corespondentul nostru de război, scriitorul Victor Sidȯriu și ordonanța sa, soldat Igor Vasiliu, împreună cu călăuza dată de comandament, ce însoțeau pe timp de noapte batalioanele. Regimentele 34 şi 40 infanterie au atins până la lăsarea serii obiectivul ordonat, anume cucerirea înălţimii Titaimaş, cu cota 412, aflată la circa 10 km nord de Arieş. Inamicul a contraatacat cu un batalion întărit cu 7 tancuri. Acţiunea adversarului a fost respinsă.
       Cercetarea întreprinsă de grupele înaintate ale «Crucii Roșii» au descoperit la ziuă trupul lui Victor Sidȯriu, cu un braț sfârtecat, dar încă în viață. Ceilalți doi au fost dați dispăruți. Vom reveni în numărul viitor cu o mărturie a unei santinele aflată, se pare, la fața locului.”

       Iulia pătrunsese în camera Emei, curioasă să vadă ce era cu liniștea așternută în casă. De obicei, Ema fredona câte o melodie când se afla în camera ei și nu citea ori dormea. O găsi pe surioara ei cu o expresie de gravitate și îngrijorare pe chip. Ema încercă s-o alunge cu vorbe bune, dar tonul cuvintelor îi trăda iritarea. Iulia, care o observa cu luare-aminte pe Ema, își dădu numaidecât seama de situație. Se repezi și smulse ziarul din mâna Emei și citi cu voce tare:

       „…La 4 octombrie 1944, în ajunul plecării Regimentului 34 infanterie-Constanţa, din satul Bord, întregul regiment «a fost adunat sub arme». În dimineaţa zilei de 5 octombrie 1944, a început marşul spre Câmpia Turzii…”

       Ridică ochii de pe ziar și o privi insistent pe Ema, care rămăsese tot în transă:
       – Ce-s cu prostiile astea, Ema? Doar n-o să-mi spui că suferi pentru cineva din regimentul ăsta?
       – Nu, Iulia! Mai ții minte ce ne-a spus, cândva, acolo în Crâng, Victor Sidȯriu? Tu, pesemne, ai uitat, ori nu mai reușești să-ți aduci aminte!
       – ?!…
       – Spunea așa, draga mea surioară: „Nu scăpați clipele de fericire. Lăsați-vă iubite! Și când simți că ai de la viață numai durere: iubește! Aceasta e singura realitate a vieții, restul? Nu tăcerea, cum spunea Hamlet, ci înșelăciunea înseamnă moarte. Nu vă înșelați inimile când simțiți că iubirea se revarsă ca peste un vas pus pe foc.”
       – Ema?! izbucni Iulia. Ce ai de gând să faci? Victor e acolo, noi aici. Și eu îl iubesc, cu tot felul lui de a fi. Și aș vrea, da Ema, aș vrea să pot face orice pentru el, dar nu se poate. Iar tu, ce vrei, să-l readuci la viață? Ori tu duci, încă, o corespondență cu el?
       – Ce corespondență?! Ori el mi-a scris și tu mi-ai ascuns scrisorile?
       – Întrebam, doar, Ema! Ce-ți veni? Cred că iar aiurezi…
       – Te rog, Iulia! Lasă-mă singură cu gândurile mele. Totul era bine, atât de bine, până l-am cunoscut, că aproape merita să fii nefericită. Dar tu înțelegi, Iulia? De unul singur nu are cum suporta lovitura asta. N-are să poată suporta… Ce bine era să-mi fi scris?
       Nu mai spuse nimic. Era tăcută și își ținea ochii închiși. Nu mai voia să răspundă la nicio întrebare. Iulia înțelese că trebuie să-i dea pace și se retrase din camera Emei. Ajunsă pe hol scoase din buzunarul de la mantou ultima scrisoare sosită de la Victor Sidoriu și o rupse în mici fâșii de hârtie, schițând un zâmbet victorios.
       A doua zi Ema fu văzută, ultima oară, la gară, când tocmai lua trenul spre capitală. Luase de la spital o trimitere către Spitalul Militar București, cu gând să intre în audiență la profesor dr. Dumitru Bagdasar, pentru a solicita să plece ca asistentă, din partea corporației „Crucea Roșie”, pe front. Și nu altundeva, ci la spitalul din Oradea, unde aflase că Victor Sidȯriu fusese internat, ca rănit pe frontul de vest.
       Ajunsă în capitală, Ema luă ziarul „Vremea” (unde publicase Victor, în calitate de corespondent de război) și găsi informația redacției care, rămasă pentru scurtă vreme fără posibilitatea de a arăta cititorilor o părere temeinică despre mersul războiului, dădea glas unor ași ai clubului „de rezerviști” să discute deschis și lămurit despre reaua aprovizionare a armatei, incompetența unor generali și lipsa de experiență a unor trimiși ai ziarului care se încrezuse în niște oameni incapabili să-i protejeze. 

                                                         (va urma)







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu