Enigmatica Ema (cap. 8)

Cap. 8 -  Singur pe o planetă străină

       A doua zi, Victor Sidȯriu fu lăsat să rătăcească pe câmpul de luptă cucerit cu o zi înainte de soldații armatei române. Se plimba cu un blocnotes în mână printre brancardieri și asistentele de la Crucea Roșie, singurii „corbi” – cum le spunea ordonanța Igor – care mai „ciuguleau” ici și colo câte un rănit, ori dezgropau câte un trup de soldat de sub țărâna aruncată de proiectile, pentru a constata dacă mai era în viață, sau era doar un biet cadavru. Nu mai fusese pe un astfel de câmp abandonat și i se părea ciudat să urce panta dealului, de unde fuseseră împinși, tot mai în spate, nemții.

       Dincolo de dealul răsărit pe acest câmp găurit ca un şvaiţer, trupele de geniști eliberau perimetru de minele antipersonal. Pe un drum răsărit spre stânga lui, dincoace de orizontul de unde începea o lizieră de pădure, circulau multe camioane. Privi în cealaltă direcție a drumului și observă că toate acele camioane păreau a se îndrepta spre un sat distrus de bombardamente. Ceva mai departe de acel drum se zăreau pe un colnic tranşeele și bănui că acolo se mutaseră în zori, când se trezise în uruitul motoarelor, bateriile de tragere ale sublocotenentului Mărăcineanu. Auzise de la sublocotenent că nemții pregăteau o ofensivă care „avea să dezlănțuie din nou iadul pe pământ”.

       „Trăiesc aici ca pe o planetă străină și mă minunez cum au putut soldații nemți să supravieţuiască prin astfel de locuri, departe de ceea ce ei numesc landuri, pământurile lor fertile, patria de unde Igor spunea, participând la ancheta unei iscoade germane, că acolo, de unde veniseră ei, era «patria raiului» de pe pământ. «– Și atunci ce căutați prin părțile astea sărace?» îi fusese pusă întrebarea. «– Noi ascultăm doar de ordinul fȕhrerului nostru!» ar fi răspuns soldatul german. Ca să poți înțelege mentalitatea soldatului neamț (medita Victor) nu ar trebui să te lași ademenit de slăbiciunile lor ca și cum nu le-ai vedea și marile calități. Altfel, ceva uimitor și aproape înspăimântător, pentru noi, ar trebui să însemne doctrina cu care fȕhrerul lor i-a hrănit. Și dacă ignorăm acest aspect e ca și cum am bâjbâi ca orbii, căci nimic nu-și dezvăluie de la sine înțelesul, nimic nu se lasă asimilat fără rezisență și umilință.”

       Pe lângă el treceau în continuare brancardierii ducând câte un rănit cules de pe câmpul de luptă. Printre ei erau și soldați germani. Toți cei care mai aveau o șansă, trebuiau duși grabnic la infirmeria din spatele frontului, un fel de spital ambulant, de unde erau mai apoi triați pentru spitalele din marile orașe. Se gândi la scrisoarea pe care i-o trimisese Emei, apoi la momentul întâlnirii de la Poieni, unde, la mirarea ei că-l vedea prin acele locuri, el răspunsese râzând că uneori oamenii sunt ca firele de păr, nenumărate, că până și cele rebele care se mai desprind de noi sunt purtate de vânt care încotro. Asta nu înseamnă că nu există șansa ca două fire să nu se întâlnească odată și odată. Ema râsese, luând-o ca pe o glumă bună.

       „Eu am iubit-o, nu am vrut doar să mă apăr c-o lozincă, așa cum i s-a părut ei!” rosti Victor cu voce tare. Apoi realiză că era de unul singur pe un câmp poate minat și continuă să pășească mai atent printre gropile lăsate de explozia bombelor. Continua să se gândească la Ema: „Ema era permanent bântuită de frica singurătății. Mi s-a părut că se gândea neîntrerupt la vremea când n-avea să mai fie tânără şi n-avea să mai facă respiraţia bărbaţilor să se oprească. Una dintre temeri i-o sugerase Grid când ceruse să i se dezvăluie goală atunci când avea să-i realizeze portretul...” Dar asta e din cartea „Mesteceni în ploaie”. O fi citit cartea? se întreba a câta oară.

       „Atunci când am scris scena cererii ei în căsătorie de către Grid, Ema a părut că șovăie între da și nu. Să fi simțit ea toate astea ca pe o pierdere la care n-ar fi vrut să renunțe? O pierdere cât de mică o simţea, ghiceam parcă asta, ca pe-o ruinare şi-o catastrofă în viața ei. Deci, Ema făcea parte dintre cei care nu-şi trăiesc fericirile cu voluptatea celui care arde odată cu iubirea (avea și păreri critice asupra a ceea ce scrisese). Nu s-ar fi putut spune despre Ema că semăna la nesăbuinţă cu Desdemona, din opera lui Cinthio. În acest context de spaimă şi de nelinişte (continua el să expună păreri critice), am făcut să apară în viaţa ei un al doilea Grid – Șerban Stelaru, arheolog de renume. Acest episod din viața ei n-ar trebui să-i dea de înțeles cititorului că i-ar fi putut oferi Emei un drum acoperit cu flori din stradă până la uşa casei, ci doar ceea ce-i era lui la îndemână şi considera mai de preţ – căsătoria. Să fi înțeles Ema aluzia la care făceam referire: cum toți protectorii aduși de mine în viața ei erau mult mai în vârstă decât dânsa? ...Dacă nu mi-a scris, înseamnă că nu mi-a citit cartea!” conchise el, întorcând lucrurile pe toate fețele.

       – Hei, domnule Sidoriu! Așteptați, vă rog! Am un comunicat pentru dumneavoastră.

       Desluși glasul ordonanței sale, Igor Vasiliu. Acesta apăruse de după coama unui deal îmbrăcat în lăstăriș de câmpie. Rămase pe loc și așteptă. „Comunicat? De la ziar, sau o fi ceva de la Ema?” Între timp refăcea scenariul critic și trăgea ultimele concluzii despre cartea sa: „Cred că am ajuns la părerea că în relaţia stabilă dintre un bărbat şi o femeie era bine ca femeia să aibă trecut, iar bărbatul, viitor. Pentru scena scrierii am ales ca Ema să-și păstreze numele neschimbat, iar Stelaru trebuia să vină cu experiența lui dintr-o copilărie și adolescență trăită într-o familie de ţărani avuţi. Alta e acum întrebarea: cu experienţa ei de femeie de lume, căpătată lângă bărbaţi de la care măcar învăţase că nu era unul care să nu-i placă, ar fi fost oare suficient?”

       Între timp, ordonața ajunsese lângă Victor Sidoriu care înhăță grăbit hârtia și îi citi pe diagonală conținutul. Înțelese că avea să fie trimis de urgență într-un sat bombardat din apropierea orașului Turda, pentru că apăruse o știre că a fost un adevărat iad și că atacul dezlănțuit de ai noștri se terminase prost. El trebuia să scrie un reportaj de la fața locului. Reportaj așteptat de ziarul Armata Română și care urma să fie pus pe biroul Generalului de Armată, la ședința de a doua zi. Pentru că mașina care urma să-l transporte spre acele locuri îndepărtate nu venise încă, Victor se puse și mai scrise încă o scrisoare Emei, în orășelul ei de provincie:

       „Ema,

       ...E toamnă și aștept să plec curând pe liniile unde ai noștri au întâmpinat, pe lângă rezistența germană, și pe cea maghiară. Trupele noastre ocupau încă pozițiile de atac când mi s-a adus vestea că în urmă cu două ore acolo a fost un adevărat dezastru. S-ar putea ca atunci când voi ajunge să se fi pornit din nou iadul. Nu cred că, într-adevăr, contează dacă pierd începutul. Voi scrie acel reportaj și mâine în zori el va fi publicat în ziarele capitalei. Ai ce citi, sper, de aici direct de pe front, unde sunt tot mai singur, ca pe o planetă străină, unde doar zumzetul șrapnelelor și mugetul ghiulelelor îmi spun că mă aflu pe un tărâm al morții. Acest zumzet straniu îmi amintește de sunetul dombrei: «Cântă precum râul, plânge ca o mamă, / tună ca un fulger, dombra mea de soc...» Așa începea și cântecul meu odinioară. Tu, Ema, trebuie că ai acum ochi bătuţi de ploi cu privighetori dacă nu înţelegi cum i-am dedicat, cândva, «Iniei Dinia» (eu considerându-mă un fel de „Triști-copil”) tocmai acest cântec. Un cântec sadovenian despre amara tristeţe a sufletului. Am spune ca Slavici, în povestirea sa «O viaţă pierdută»: «...moş Mărian şedea pe ladă, jălind patruzeci şi unu de ani din viaţa sa.» Se spunea că autorul «Gurii satului» nu avea darul umorului. O, ce foaier de gânduri se deschide de aici... Din fraza pe care tocmai am citat-o, înclinăm spre un autor reflexiv şi moralist, cu alte cuvinte un autor grav. Din păcate, când am scris primul cântec pentru Inia Dinia, frumoasa din povestea cu Triști-copil, tocmai îşi închisese sufletul în mânăstirea pe care și-a făurit-o voit, iar eu a trebuit să mă împac doar cu ce scrisesem: «Și regret că vremea ca năluca zboară, / o s-arunc în mare dombra ca pe-un leș... / Ești ca frumusețea – dulce și amară, / Inia Dinia – floare de cireș!”

       Inia Dinia se închisese în mânăstirea făurită de ea. Poetul păstrase tăcere hamletiană, iar literatura nu a pierdut nimic. E ca şi cum am fi în apropierea unui ţărm şi am privi spre orizont. Şi ce aud? Nu poţi trezi lumea decât prin cuvânt. Ce Homer, ce Vergiliu, ce Horaţiu?... Ivan Turbincă nu era decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar clipa aceea l-a costat nebunia de a învăţa alfabetul scriitorului de geniu. Un alfabet în care numai semnul crucii va rămâne adânc scrijelit în cuvânt.

       Singurul chip spre a ne îndrepta către universul prin care ne rotim cu visul-gândul-şi-certitudinea că suntem deţinătorii unui anumit adevăr al Timpului prezent e să ne gospodărim sufleteşte de tot ceea ce nu ne priveşte. Cel ce a întrezărit Universul, alături de poet, se mai poate gândi la însemnătatea celui care l-a reprezentat pe Mântuitor, dacă nu, cum se aude, Dumnezeu ne-a părăsit definitiv. În acest haos, durerea e prezentă, iar tânguirea acestor dezvăluiri, sortită a fi dusă cu noi în mormânt, îmi răscolește iarăși sufletul.

       Astăzi, printre cadavre și răniți, pe un câmp minat, am așternut, în gând, un al doilea cântec pentru frumoasa Inia Dinia. O Inia Dinia care n-a cunoscut apăsarea mănăstirilor. Încă n-o cunoscuse pe Sonia lui Dostoievski, cu siguranță! Raskolnicov nu crezuse că Dumnezeu era o soluţie, doar Sonia întrezărise în acesta singurul mod de a-şi apăra singurătatea, dar şi a explica lumii că nevoia de a crede și a te ruga pentru convingerea ta e singurul mod de a intra în contact cu Adevărul, e iluminarea homeriană de a ne arăta nouă calea spre mântuire. Abia de aici încolo înțelegem noi de unde a venit gestul Soniei de a-l urma pe Raskolnikov lângă temniţele din Siberia, pentru a fi cât mai aproape de el. Un înger păzitor nu se dezminte. El veghează continuu la spovedania noastră interioară. Tu, Ema, trebuie să știi. N-ai fost niciodată sub cupola bisericii, la sfânta spovedanie? E ca și cum ți s-ar tuna din ceruri, versul whitmanian: «Pe tine, care nu te-ai născut, te caut.» Așteptăm cu toții un nou Godot, care să vină să ne salveze pe toți, să salveze țara, deși știm că n-are să vină niciodată. «– Îl aşteptăm pe Godot.» spunea un personaj. «– Adevărat. Atunci ce facem?» «– Nu e nimic de făcut.» Dar dacă ar fi venit, cu adevărat, nu ca în piesa lui S. Beckett, oare chiar ar fi salvat-o? N-am fi căzut în cealaltă «încurcătură de minte», a unui alt personaj ce avea ceva cu nişte ghete ghinioniste? Acordorul de piane, Murkin, din schiţa «Ghetele», de Cehov, avea tot motivul să dea toată vina pe «blestematul servitor», Semion. Dar omului simplu din popor îi lipseşte trăsătura esenţială a «omului rănit», zugrăvit de scriitorul rus. Atunci? Cineva tot se uită în interiorul celor două lumi să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Ne mai trebuie răbdare. «Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea.» ne sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. Să sperăm că, în cazul poporului român, Dumnezeu se va fi îndoit cumva de «rătăcirea» sa, şi îi va fi încredinţată o nouă misiune, ştiindu-l (ce asemănare cu personajul lui Kafka!) rătăcit, deocamdată, prin lumea aceasta desfăşurată într-o continuă parabolă...”

       Ușa se deschise și în prag apăru ordonanța sa, Igor Vasiliu. Îl anunța că zărise camionul venind către ei și că era, deci, timpul să pregătească bagajele. Acum, lui Victor, în timp ce scrisese scrisoarea, inima îi era destul de plină ca să acorde rațiunii ce i se cuvenea. De aceea se grăbi să încheie scrisoarea:

       „...Vezi, Ema, mă visez ca în «Ciulinii Bărăganului», în acea furișare numită de autor «scăpare din iad», când Costache, înhămându-și caii la căruță, căutând să scape bombardamentului (era în 1907, la răscoală), rostise: «Acum ciulinii sunt cei care aleargă după noi. Și sunt aprinși»”...

       Puse scrisoarea într-un plic și îl strigă pe Igor să o pună la cutia de unde curierul ridica, zilnic, plicurile. Ceva mai târziu, auzi motorul camionului și își ridică sacul cu efecte, părăsind cortul improvizat.

                                           (va urma)