Enigmatica Ema (cap. 6)

Cap. 6 - Pentru tine, tată, fac toate astea

       Ema plecase de o oră din casă și o vreme se plimbă pe sub castanii de pe marginea bulevardului. Crezuse că își va putea pune ordine în dialogul ce-l purtase în gând, cu Mihai, în timp ce-și băuse cafeaua sub privirile îngrijorate ale mamei. Ema se opri din mers abia când descoperi că în fața ei se ivise Cafeneaua Artiștilor. Vru să traverseze tocmai când îl zări pe Mihai vorbind la telefonul din ghereta cu geamuri striate, aflată în colț cu cafeneaua. „Cu cine o fi stând de vorbă, răpind din timpul întâlnirii cu mine?” se întrebă. Traversă strada și se îndreptă spre cabina în care se afla Mihai. Îi atrase atenția că acesta lăsase ușa întredeschisă și, continuând să înainteze spre cabină, începură să-i parvină frânturi din conversație: „...Poate se va termina și războiul. Nu poate ține o veșnicie. Știi, draga mea, când ți se va face dor, gândește-te la altceva, sau, mai curând, spune niște rugăciuni – asta face impresie bună acolo sus...” Mihai se opri. O zări pe Ema printre glasvanduri, cum îl privea mirată de lângă cabina telefonică. Puse receptorul în furcă și ieși să o întâmpine:

       – Ema, ai să cazi pe asfalt dacă te mai holbezi la mine. Tocmai am vorbit cu sora mea de la țară. Mă așteptau acolo spunând că nu se simte tocmai bine. De, vechile migrene ale soră-mii! zise el.

       – Mihai, pentru numele lui Dumnezeu, cum poți crede că mă interesează tot ce faci?

       Totul se petrecu instantaneu. Mihai o luă de mână și o conduse în cafenea. Primul cuvânt, după ce se aşezaseră la o masă și comandase chelnerului două cafele tari, îl avu Mihai. Ținu să se justifice pentru momentul de adineauri, cel de la cabina telefonică:

       – Ema! Primul nostru contact fizic, dacă și ăla se poate numi așa, a fost atât de stângaci, că uite, nu mi-am închipuit niciodată că acea atingere putea fi adevărată. Devenisem tandru, și chiar mă schimbasem, Ema. Dar pot spune că am fost și surprins să constat că, atunci, purtai o cruciuliță de aur la gât. Ți-am zis să scoți și cruciulița. Imaginea celui răstignit pe cruce mă lăsase fără replică. Și nici vlagă nu mai aveam. Ții minte? Am mângâiat atunci cruciulița și te-am întrebat dacă tu crezi în biserica Lui și așa mai departe. Mi-ai răspuns că ai un „sfetnic” în subconștient. Că trebuie să-i mărturisești totul când te rogi în biserica Lui. Iar El e prezent în gândurile tale. Că știe tot ce spui ori nu mărturisești. Cum te-ai mai uita în ochii Lui când i-ai încălca porunca? M-am rugat, atunci, să nu fi auzit așa ceva. Dar tu ai repetat asta de câteva ori. Că poți iubi pe cineva doar dacă în biserica Lui au pășit ca soț și soție. Pentru mine asta a însemnat un zid pe care l-ai pus între noi doi. Am adormit târziu, amândoi, ca într-un ghem de iluzii. Când te-ai trezit, mi-ai spus: „Mihai, par eu femeia care își numără anii pe marginea acestor mici suplicii?” Te-am privit ca și cum aș fi descoperit în tine o altă femeie a visurilor mele. Străină de tot ce scrisesem până atunci în câteva poeme. „Te rog, nu privi în mine ca într-o prăpastie, mi-ai spus, secundele care trec mușcă din viitorul nostru.”

       – Timpul se strecurase deja, în patul nostru, ca o mâță șireată, Mihai.

       – Dar tu eşti o fată bună, Ema. Nu e vorba aici de o altă femeie. Țin să-ți spun asta neapărat.

       – Dacă ții neapărat?!... Să zicem că sunt o fată bună... o creștină adevărată. Dar tu cum ai putut să dai la spate tot ce a fost între noi? Din raționamente sentimentale întreb, nu de religie.

       – Hai, Ema, ţi-am spus că te iubesc...

       – Tocmai! Nu mi-ai spus-o.

       – Poate nu m-ai întrebat, a întors el convingerea fetei.

       – Sincer?

       – De ce nu? Spune-mi-o acum.

       – Mă iubești, Mihai?

       – Tu ce crezi?

       – Ești cu soția ta, ai și un copil. Ce aș putea crede? Că te folosești de noi două ca de un vers pe care îl crezi unul reușit. Nu-i așa, Mihai! Tu crezi că femeia poate să spună ce vrea, dar că în definitiv ea trebuie să ți se supună. Tu nu vezi că în urma noastră timpul, atît cât l-am trăit împreună, și-a amputat un braț și asta chiar mă doare. Ce sunt eu? O rufă întinsă pe sârma inimii tale? Acum, după atâta vreme, când ating un nerv se transformă-n piatră și tace.

       Mihai se aplecă peste masă, o trase spre el, și cum ea îşi feri capul, protestând, el o sărută pe gât.

       – Mihai!...

       – Da?

       – N-aş putea spune că te iubesc...

       „Dumnezeule!... făcu el ochii mari: Ce mai era și asta?” Cei din cafenea întorseseră capetele. Recunoscu și Ema că o luase valul și vorbea ceva mai tare, atrăgând atenția celor de la mesele vecine. Mihai observă uimirea acestora și le făcu un semn că totul era în regulă. „Asta e! părea a spune. Uneori discuțiile o mai iau și razna...” Ema reluă:

       – N-aş putea spune că te iubesc pur și simplu, ci doar că te-aş iubi foarte mult dacă ai fi sincer cu mine și mi-ai spune câte femei ai iubit?

      Mihai păru interzis. Chiar i se păru, privind în jur la toți cei care își îndreptaseră privirile spre masa lor, că reprezentau o priveliște de pomină. Era ca și cum toți ar fi auzit că cineva a descoperit America.

       – Nici una... reuși să rostească.

       – Nici pe soția ta?

       – Nici...

       – Atunci, să pun întrebarea altfel: cu câte femei te-ai culcat?

       – Cu niciuna. În afara soției... nu mai știu alta.

       – Firește că nu mai știi. Gândeşti: „Am prostit-o și pe Ema!”

       El tăcu și făcu semn chelnerului să aducă două pahare cu vin. Ema căuta în poșetă după batistă. Era gânditoare şi îi stătea bine. Mihai ar fi vrut să o sărute ca să-i treacă supărarea, dar privind la ea înțelese că nimic nu mergea. Și chiar se temea că dacă nu va spune ceva deosebit n-avea să mai meargă niciodată ceva între ei. La rândul său, Ema gândea: „I-am spus lui Dumnezeu că mi-am ținut promisiunea atâția ani. Nu pot să cred în el, dar nu pot să nu-l iubesc. Dacă nu i-aș spune-o, m-aș distruge cu bună știință. Dacă mă va părăsi și el, voi fi ca acele femei însoțite prin baruri de câte doi-trei bărbați care le pipăie fără ca ele să simtă ceva...” Îşi înfipse unghiile în podul palmei vrând să simtă durerea care s-o facă să se trezească măcar în ultima clipă. Acum în prezența lui avu impresia că fusese cândva iubită de el, dar prezența alteia în viața lui făcuse diferența între fericire și plictiseală. Se uita cu coada ochiului la Mihai, care era palid și tras la față. Ba ceva mai mult, realiză la un moment dat, când el duse paharul la gură și uită să bea cu gândul, pesemne, în altă parte. Privirea lui, ageră altădată, era copleșită de un amestec de uluire și agitație interioară. Părea că se roagă undeva, departe de masa lor.

       – Mihai! ridică Ema privirea. Cine a scos lumina din tablourile pe care le-am pictat alături de tine? Spuneai că voi fi veșnic acolo. Cine mi-a luat locul? Nu țin minte să-mi fi spus că n-a fost ceva serios din tot ce mi-ai spus. Ții minte, dincolo de munți, unde ne-am pierdut amândoi în norii zdruncinați de vise, cine te-a scos din mine pe furiș și te-a trecut peste apele învolburate în limpezișul memoriei când îmi recitai din poemele tale? Nu știu a câta carte am deschis cu tine oftând dintre coperți. (Imaginea îi rămăsese din Victor Sidoriu „Mesteceni în ploaie”, dar era convinsă că el nu mai realiza cum îi spusese odată că va aprinde cupola pentru ea, într-un bolero.) O astfel de expunere, oricât i-ar fi sugerat altcineva, că acelor momente din viața lor, de câte ori le-a așezat pe pânză, sperând să întâlnescă în desișul pădurii unde nimeni nu are chip, chiar nimeni nu le-ar fi luat locul, afară de doi îndrăgostiți cum erau ei doi. Schimbându-și impresiile, ca și cum și-ar fi scos visele pe o singură fereastră ascunsă între anotimpuri, ce n-ar fi dat să fie un pârâu, iar el un râu mai măricel și găsindu-se undeva în aval să poată șușoti printre pietre, ca un El și o Ea.

       – Ce nu înțelegi, Ema? îi sorbi el cuvintele, privind-o tot timpul. Uite, îți dăruiesc inima, mai de preț ca tot aurul de pe lume. Am vorbit cu Maria și a fost de acord să stăm separați o vreme. Te aștept mâine (privi ceasul de la mînă) fix la ora asta – îi arătă ceasul –, aici în fața cafenelei. Îmi fac bagajul și te aștept. Plecăm pentru o lună de zile la țară, la ai mei. Între timp, o să rezolv și cu divorțul. Așa e bine? Nu te-am întrebat asta până acum. Dar te-ai întrebat dacă și ai tăi sunt de acord cu ce vei face, când vor auzi toate astea?

       – Dar n-ai fost destul de clar, Mihai.

       – Iartă-mă. Eram ambalat și mi-am pierdut capul când ai apărut așa deodată lângă acea cabină. Nu uita, Ema, voi fi aici fix la ora de pe ceas. (Îi arătă din nou ceasul de la mână, indicând cu degetul în dreptul unei cifre de pe cadran). E-n ordine?

       – Da!...

       Mihai se despărți de Ema, spunându-i că nu va putea iubi pe nimeni în afară de ea. Se desprinse din îmbrățișarea lui, convinsă că acesta era momentul în care, în viața ei, un lung viitor poate începe. Acasă își pregăti îmbrăcămintea ce trebuia să încapă în cele două geamantane și când isprăvi de împachetat, luă din nou cartea lui Victor Sidoriu pentru a mai lectura câte ceva, în ultima seară a șederii sale în casa părinților. „Dacă aș fi izbutit să mă îndrăgostesc de tine, acum alte împrejurări ar fi izgonit acest ceva ce s-a cuibărit în inima mea, dragul meu Victor. Hai, hai, nu aveam să plec nicăieri dacă îmi puneai oglinda celor scrise de tine, mai demult, în față. Ca frigurile îmi bântuie prin sânge ceea ce presimt că va urma. Sufletul îmi este plin de presimțiri inexplicabile. Dacă deții cheile inimii mele, e timpul s-o spui. Nu-i târziu, dragul meu!” Deschise cartea „Mesteceni în ploaie”, la întâmplare, și citi din ea:

       „…Ema întârziase în dimineața aceea; era în camera aflată la nivelul doi al locuinței și, în picioare, în fața oglinzii își aranja rochia cu picățele albastre când auzi un zgomot pe scări. Zgomotul consta în niște pași, iar pașilor le urmă un ușor ciocănit la ușă.

       – Intră!

       Ema își trăsese rochia pe corp și se studia în oglinda mare când ușa se deschise și apăru Caterina, prietena ei. Nu se așteptase la vizita Caterinei tocmai în ziua când Grid îi anunțase familia că el și Ema hotărâseră, în acea zi de septembrie, cununia civilă. Ai săi nu fuseseră de acord, dar Ema își convinse mama că nu vedea pe nimeni în viața sa în afară de un singur om. Și acesta era Grid. «– Am auzit că e mai mare ca tine...» spusese mama. «– Da. Cu ceva peste zece ani..» răspunsese Ema. «– I-ai spus asta și tatălui tău?» o întrebase mama. Ema dăduse din umeri. La urma urmelor, era viața ei. Când îi dusese vestea tatălui, îi observă fața palidă și severă. Parcă nici nu răsufla. Parcă atunci descoperea cu groază ceea ce nu voia să afle. Nici măcar nu realiza, în totalitate, ce se întâmpla în familia sa.

       – Ema, Ema… sări Caterina de-și îmbrățișă prietena din copilărie. Ce am auzit?

       – Ai să vii la cununia mea, Caty? o întrebă Ema cum se desprinse din îmbrățișarea Caterinei. Grid va fi bucuros să ne fii martoră.

       – Voi n-o să vă căsătoriți niciodată, Ema.

       – Ba o să ne căsătorim, Caty.

       – Te înșeli, draga mea.

       – Caty, ai venit până aici, ca să cauți prilej de ceartă cu mine?

       – Nu mă privi așa. Am avut de curând un vis. Te aflai într-o cameră cu multe oglinzi. Toate te arătau voioasă, bucuroasă, fericită, așa cum ți-ar fi plăcut să arăți. Numai una, așezată într-un colț, te arăta tristă și mult îngândurată, cu cearcăne și lacrimi în ochi – urme ale suferinței interioare pe care nu le-ai fi văzut în celelalte oglinzi. Asta te-a supărat la culme, încât ai pus ca oglinda să fie scoasă din încăpere și dosită într-o pivniță, la întuneric, să nu mai privească nimeni în ea. Treceau zilele și toți în jurul tău îți aduceau numai laude. Te priveai în oglinzi și ele spuneau că în jurul tău, ca peste tot unde te aflai, nu trona decât fericirea, bucuria și viața în cele mai frumoase culori, până într-o zi când ai coborât și în pivnița aceea și ai dat peste oglinda pitită într-un ungher. Te-ai privit, e drept, cam cu teamă, și ea ți-a arătat adevărul despre tine. Asta te-a înfuriat la culme. Ai aruncat cu tot ce ai găsit și ai fugit cât mai departe, cu gândul să uiți cele văzute. Cum stăteai așa, la capătul unui drum, îngândurată, cineva a trecut pe lângă tine de l-ai auzit spunând: «Uite-o pe cea care se credea fără de egal printre oglinzile ei și care credea că numai fericirea sa e pe lume. Asemenea trufie o s-o distrugă și anii au să treacă pe lângă ea tot mai zadarnici.» Asta te-a speriat încât ai fugit de i-ai întrebat pe toți cei întâlniți în cale dacă e adevărat că există și altceva în afară de fericire. Și peste tot ți s-a spus că viața are și multă, multă amărăciune. Că sunt și oglinzi care reflectă realitatea și nu e rău să ne privim și-n ele, chiar dacă ne arată cum suntem, și nu altfel.

       Ema se lăsă moale la capătâiul patului și începu să plângă. Caterina îngenunchease lângă prietena ei și îi spusese că a fost doar un vis care ar trebui s-o trezească la realitate, că numai și numai asta ar fi semnificat visul acela.

       – Nu m-atinge, suspină Ema, nu plâng. Știu că-mi ești prietenă. Doar că acum, în clipa asta, mă simt ceva mai obosită…

       După ce Caterina plecase frângându-și mâinile, deoarece era convinsă că doar vorbele rostite acolo fuseseră pricina supărării prietenei ei, mama Emei o găsi speriată, plângând în hohote. Întrebată ce i s-a întâmplat, Ema îngână câteva fraze, dând vina pe o migrenă rebelă care îi pricinuia de câteva zile mari dureri de cap, fapt pentru care hotărâse să nu mai iasă din cameră câteva zile și să-și trateze migrena, doar cu ceaiuri și medicamente. La nicio lună după această întâmplare, Ema își făcu bagajele și plecă la bunici, undeva într-un cătun de munte. Acolo îl întâlni, în apropierea ruinelor dacice din apropierea dealurilor de la marginea cătunului, pe arheologul Șerban Stelaru. Se afla acolo împreună cu o echipă de muncitori sosiți recent pentru investigarea ruinelor. În ziua aceea de octombrie ploua mărunt, dinspre pâcla cețoasă a pădurii care pornea chiar de sub zidurile ruinelor către înălțimea dealului de deasupra cetății dacice „Gorgona Miresei”. Cea mai veche fortificație construită pe vârful dealului cu același nume revela, în urma studiilor arheologice, o foarte bună organizare militară, citise Ema însemnările făcute pe un panou publicitar. Drumul până la această cetate se îngusta pe măsură ce înainta spre vârful dealului. Singura legătură cu restul înălțimilor – o cărăruie – era barată de un val semilunar de palisade, iar cel care se încumeta să treacă de acest obstacol se lovea de o palisadă complexă, urmata de un zid cu trei bastioane și de unul izolat, cărora le urmau încă două palisade simple. Protejat, ceva mai în spatele acestor fortificații, se afla platoul cetății. Aici, Ema avea să zărească cele două locuințe cu etaj, acoperite cu țiglă, apoi turnurile de veghe, barăci și sanctuare din calcar. Un întreg șantier, început în urmă cu doi ani, scosese la iveală această veche așezare dacică. Nu era hotărâtă dacă avea să înainteze dincolo de zidurile roase de vreme, sau să se înapoieze în sat, fiindcă niște nori amenințători apăruseră după culmea dealului.

       Când se pornise ploaia, Ema era încă nehotărâtă: să se adăpostească sub niște arcade zărite ceva mai încolo, sau să se înapoieze degrabă spre sat. Aproape că luase o hotărâre când se trezi cu Stelaru lângă ea, ridicând deasupra lor o umbrelă mare, sobră, care să-i apere de picăturile reci ale toamnei. Din ziua aceea începu o poveste nouă – „povestea ploilor înspicate și a picăturilor care se preling pe fereastra sufletului” cum scrisese, mai târziu, într-un jurnal al ei. Nu reținuse tot ce își spusese acolo sub ruine, dar amândoi aveau să-și amintească, ceva mai târziu, de plimbarea făcută împreună pe cărările pădurii, de mirosul frunzelor care le cădeau în cale, ca despre ceva neînchipuit de drag. El, geologul de patruzeci și unu de ani, îi punea întrebare după întrebare, iar ea, prin frazele frânte la jumătate, nu făcea decât să-și răscolească dragostea care tocmai trecuse ca un meteor prin viața ei. Cum stătu ploaia, Ema își luă la revedere și, la rugămintea lui de a o mai vedea și în zilele următoare, nu-i dăduse un răspuns sigur, dar îi surâse ușor, afișând o față luminoasă și fericită. El înțelese că ea are să mai vină. Și chiar veni a doua zi, și stând lângă el, pe zidul coșcovit al unor arcade prăbușite, îi mângâia tâmplele cu o mânuță delicată, iar el deslușea în privirile ei acea strălucire a ochilor pe care doar iubirea i-o putea da. Nu se îndoia că Ema îl iubește și că după o primă căsătorie nereușită era timpul să se decidă și să-i ceară Emei inima pentru totdeauna...”

       Ema nu realiză când Iulia pătrunsese în cameră și-i smulse cartea din mâini:

       – Până acum nu m-am simțit niciodată ca o cârpă! M-am întâlnit adineauri cu acel amic al tău. Parcă Mihai Gruzescu îl cheamă, nu? Vrei să te sacrifici pentru el, vrei să ne arăți că ești grozavă? L-am întâlnit acum treizeci de minute lângă hotel Excelsior. Era cu nevastă-sa. I-am zis scurt: „Auzi, băiatu’, altădată să nu mai lași bunele maniere acasă. Vezi că mai eram și eu când urcam treptele oficiului, nu numai soră-mea!” S-a uitat la mine ca un nebun și știi ce mi-a zis?

       – ?!

       – Și ce, mă rog, să vorbim noi doi? Ai un ceas la tine, domnișoară? Vezi că ai întârziat la întâlnire… Un nesimțit, Ema. Un nesimțit!

       Ema realiză abia acum că, furată de cartea lui Victor Sidȯriu, uitase de Mihai Gruzescu și de întâlnirea de la cafenea. Înainte de a părăsi casa părintească, cu cele două geamantane în mână, se simți datoare să meargă la căpătâiul tatălui ei și să-l îmbrățișeze pentru ultima oară. Rămase surprinsă când tatăl ei se ridică de pe pat și o sărută pe frunte. Ema vru să-i spună tot ce plănuise cu o seară înainte și că acele momente puteau fi ultimele din viața lor, dar tatăl i-o luă înainte și, cu un calm pe care ea nu i-l mai cunoscuse, îi spuse:

       – Ema, tu ai fost dintotdeauna preferata mea. Eu văd că n-ai venit întâmplător la mine în astfel de momente. Sunt aproape cinci ani de când sunetul cuielor îmi sună ca o ultimă chemare pe sicriu. Când erai mică ți-am încălzit mâinile într-ale mele atunci când spuneai că ți-e frig. Am promis că te voi purta cu mine în toate anotimpurile pe care le-am pierdut, crezând în tine că ai să-mi duci dragostea și dorința de a picta frumusețea pe pământ. De când erai mică ai intrat în sângele meu, în inima mea bolnavă de vers și culoare.

       – Tată, mă sperii!... Dacă aș izbuti să te aduc din nou în casa noastră, așa cum erai atunci când mă țineai în brațe, n-aș mai pleca de lângă tine…

       – Atunci, nu pleca, Ema!

       – Sunt copilul care are nevoie de o poveste, tată! Tu ai uitat să mi-o mai spui. De cinci ani, cuiele alea de sicriu ți-au stat dinaintea ochilor. Pe noi ne-ai uitat. Mă tem că e prea târziu pentru toți.

       În sufletul ei, Ema știa că are dreptate și totuși mai spera într-o minune, și părea mai sigură cu privire la acest lucru după ce lecturase parabola cu oglinzile, din cartea lui Victor Sidoriu. Îi sunau acele fraze tot mai insistent în auz: „Ai fugit cât mai departe cu gândul să uiți cele văzute. Cum stăteai la capătul unui drum îngândurată, cineva a trecut pe lângă tine și ai auzit spunând: «Uite-o pe cea care se credea fără de egal printre oglinzile ei și care credea că numai fericirea sa e pe lume.»”

       Ema urmărea cum taică-său dusese mâna sub pernă de unde scoase o sticlă, în care fata bănuia, pe drept, că el ascundea, de maică-sa și de ei, rachiu. Puțin îi păsa de medicamentele de pe măsuța de la capul patului.

       – Arunc-o la ghena de gunoi, Ema. Și, fii bună, fă-mi un ceai cald. Îl vreau din mâna ta.

       Ema luă sticla și se ridică de pe pat. Încerca prin tot ce-i stătea în putință ca să-l împace acum când știa că vorbea cu tatăl ei poate pentru ultima oară, și în toată purtarea ei avea ceva din aerul umil și pașnic al unui copil de odinioară.

       – Ema! auzi chemarea tatălui în urma ei.

       – Spune, tată!

       – Vezi tabloul de deasupra patului?

       – Acela cu un copac aplecat peste iaz?...

       – Tu ești pentru mine copacul acesta aplecat și fără griji de deasupra lacului. Am vrut să pictez un copac plin de flori. Nu știu la ce m-am gândit de nu l-am pictat așa. Dar tu poți fi acum, lângă mine, copacul acela așa cum l-am gândit atunci. Poți înflori frumos și aici. De ce vrei să mă părăsești?

       – Aici e prea multă suferință, tată! Mi-e teamă că viața mi te va lua curând și voi rămâne tot singură. Pentru viața asta vreau...

       Tatăl îi duse două degete la gură:

       – O să țin cu dinții de viață, cât mai crede Dumnezeu. Însă promite-mi că nu pleci de lângă mine și c-o să-ţi găseşti un bărbat demn de tine. Vreau să-mi țin nepoțica în brațe înainte de a pleca dincolo. Să o țin pe brațe așa cum făceam cu tine când erai mică. Dar numai aici, lângă mine, nu departe de noi. Promiți, Ema?

       Fata îl mângâie pe frunte, se desprinse de căpătâiul lui și schiță un ușor surâs. „Uneori viața ni se pare un șir de tresăriri și fiecare clipă – o celulă stoarsă de lumină. De ce trebuie să-mi îngrop de pe-acum gândurile și să tot alerg spre prăpastie? În timp ce tata are nevoie de mine, eu mă gândeam să-mi iau lumea în cap și să-l părăsesc. Doamne, ce mă fac?” își spuse Ema în drum spre bucătărie, unde trebuia să pună de un ceai pentru tatăl ei. Dar își aduse aminte de geamantanele gata pregătite și merse mai întâi în cameră. Hotărârea era luată: descărcă lenjeria din ele pe pat și aruncă furioasă cele două geamantane într-o debara. Privi la cartea lui Victor Sidoriu rămasă deschisă peste cearşafuri, o ridică și o sărută îndelung, după care coborî să pregătească ceaiul. Când intră din nou la tatăl ei, puse cana de ceai pe măsuța cu medicamente și se aplecă cu grijă deasupra patului și-și sărută părintele pe frunte.

       – Am promis, tată! Cu un singur cuvânt m-ai făcut să văd din nou răsăritul. Pentru tine fac toate astea. Îl îmbrăţişă, lipindu-şi capul de pieptul lui, iar el o mângâie pe părul ciufulit, ca atunci când era mică și îi spunea povestea lui Andersen cu cele unsprezece lebede, care-i plăcea cel mai mult.

                                               (va urma)