Enigmatica Ema (cap. 3)

Cap. 3 - „Răsărit de soare pe baltă”

       Timp de doi ani, care au urmat după acea întâlnire, Victor Sidȯriu mai venise în orăşelul de provincie de la munte, dar oricât își dorea să revadă chipul celor două surori Crângaşu, acest lucru nu s-a petrecut. Cândva chiar întrebase un referent al bibliotecii, iar acesta clipi nedumerit din ochi, spunând că nici el nu le mai văzuse pe la manifestări literare. „Or fi și acum în Italia...” gândi Victor şi renunţă să mai întrebe și pe alţii. Odată cu plecarea celor două surori, fu încredinţat că atâta îi fusese și prietenia, şi credinţa ce le nutrise în prezenţa lor. De dragul acestui oraş mai venise şi cu alte ocazii, dar fără ele era ca şi cum ar fi pătruns pe un teritoriu vrăjmaş, gata pregătit să tragă spada și să se apere de multe alte primejdii.

       Mergea uneori în Crâng, sperând că le va întâlni plimbându-se pe alei, ca în acea zi când o întâmpinase pe Ema venind spre capătul de ieșire. Se purtase ca un puști oarecare în prezența Emei. „Nebun și atâta tot...” îşi zicea. Că dacă era să se gândească bine, ce înseamnă adevărata nebunie? Parcă s-ar fi simțit în pielea lui Polonius, din piesa lui Shakespeare, cel care voia să-şi scoată fiica în calea lui Hamlet, iar el, ascuns după perdea, să-i încerce nebunia și să-i spună în față: „A luat-o razna, a luat-o razna!”

       E drept că la tinerețe suferise și el multe chinuri ale dragostei, dar nici unul asemănătoare cu ăsta. Luni în șir se străduise să rezolve această poveste ivită în urmă cu doi ani. Fusese dragoste la prima vedere? Dar nu izbutea să-și răspundă niciodată și dimineața o lua de la capăt. Taina acelor întâmplări îi intrase în suflet și mai că nu făcea parte din ființa lui, de nu și-o putea smulge din inimă.

       Apoi, cu trecerea zilelor, a lunilor și chiar a anilor, începu să uite. Se consola că vremea lui a trecut și are o sumedenie de lucruri de făcut, decât să se gândească la Ema, ca la o himeră. După acea poveste de dragoste cu femeia din viața lui, la treizeci și ceva de ani, Victor Sidoriu se închisese ca o cârtiță între cei patru pereți ai locuinței sale, printre cărțile care nu mai încăpeau în biblioteca sa și stăteau împachetate în saci prin debarale, ori în vraf, una peste alta prin colţurile locuinţei, ajungând uneori și până aproape de tavan. Toate gândurile și sentimentele sale și le risipea în manuscrise.

       Când își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma Emei îi revenea din nou în minte și izbucnea ca duhul regelui pe terasa castelului de la Elsinore: „Cumplit! Cumplit! Cumplit din cale-afară!”. Îl scoase dintre cei patru pereți o telegramă sosită din zona Prahovei. Un vechi amic, prieten scriitor, pe numele său Dumitru Musceleanu, îl invita la Poieni, la o partidă de vânătoare. Îi arătă soției telegrama și îi spuse că două-trei zile va fi musafirul amicului său din Prahova. Coincidea cu plecarea ei în Moldova, la maică-sa care, fiind bolnavă, avea nevoie de supravegherea fetei sale la căpătâi.

       Victor sosi cu trenul în gara din Ploiești când încă nu se iviseră zorii. Prietenul său îl aștepta în trăsura de vânătoare cu încă un domn ceva mai în vârstă, cu părul grizonant. Acest mic amănunt îi atrăsese atenția. Victor Sidȯriu mai observă cum în brațele acestuia odihnea și cățeaua de vânătoare, Tesa – nedespărțită de stăpânul ei. Făcu cunoștință. El de jos, urmat de amicul Musceleanu, cel cu părul grizonant de pe canapeaua trăsurii de vânătoare.

       – Alexandru Brezan, se recomandă grizonantul. Victor luă aminte că acesta era echipat într-o bluză verde, încins cu o cartuşieră peste bluză și o pușcă nou-nouță, prinsă la spate într-o curea de piele. Dumitru Musceleanu purta niște pantaloni uzați din piele și o jachetă din molton, scurtă, iar pe cap avea o pălărie cu o pană de păun, înfiptă la panglică. Pușca lui era de tip modern. Lui Victor i se întipări în minte că ar fi o pușcă de marcă englezească, model mai vechi. Amândoi aveau cizme în picioare. Lui i se puse în mâini pușcociul cu două țevi pe care Victor îl mai văzuse cândva, la bunicul lui Dumitru. Rucsacul cu hainele de schimb și cizme de vânătoare, bune pentru mlaştini i le înmână chiar Alexandru Brezan, care le ținea alături, la picioare.

       – Vă rog să mă iertați, domnilor, pentru întârziere. Știți cum circulă trenurile noastre în ziua de azi, se scuză Victor.

       – Lasă scuzele și urcă lângă domnul Brezan, îl bătu peste braț Dumitru Musceleanu. N-am sosit nici noi prea de mult timp. Să tot fie cam un sfert de ceas. Hai, fă așa cum ți se spune că e timpul să o cam luăm din loc.

       Lăsând în urmă Bucureștiul, Victor fusese încântat să-și întâlnească în astfel de împrejurări prietenul. Bucuria lui era atât de mare că își mai strânseră odată mâinile și fără altă vorbărie urcă în trăsură alături de domnul grizonant. Dumitru îi spusese în acea telegramă, ceva despre o baltă, aflată undeva în zona de la Poieni și nu mai simțea nevoia altor detalii, decât încordarea vânătorului care avea să debarce curând în raiul cu rațe, sitari şi gâște sălbatice. Calul începu să galopeze pe niște drumuri de țară, iar Dumitru se așternu pe laude, care mai de care la adresa cățelei Tesa, care, auzindu-și numele rostit, întoarse capul, plictisită să mai audă și alte laude din gura unui străin. Dumitru Musceleanu îi reteză avântul laudelor și îi dezvălui și lui planul de vânătoare făcut împreună cu amicul Brezan, încă din seara precedentă.

       – Aproape de câmpia de la Poieni e o baltă cu mult stuf și păpuriș. Fireşte, preciză el, cu mult pește, altfel nu s-ar aciua rațele, sitarii și gâștele sălbatice acolo. E un loc pitoresc, ai să vezi. Înnoptăm seara lângă bălțile cele mici, facem și un foc pentru frigărui de vânat, le stropim cu un vin de casă și o să aflăm și ce ai mai scris între timp. Iar de dimineață ne mutăm la balta cea mare. Pe seară ne întoarcem acasă cu tolba plină. O să-ți placă, ai să vezi! făcu el cu ochiul întorcând capul spre Victor Sidȯriu.

       Când ajunseră în dreptul unor bălți mai mici, cu sălcii și niște oaze de papură și stuf încercuind bălțile, zăriră un grup de oameni, așezați pe tabliere de lemn în jurul unor șevalete care pictau privind pe baltă, în față, la răsfrângerea razelor de soare ivit cam de câteva palme deasupra cercului pe care zarea depărtărilor îl făcea cu pământul.

       – Hai să ne oprim puțin, spuse Dumitru. Poate găsim printre ei ceva cunoștințe.

       – Nu. Hai să ne grăbim, Dumitre, îl rugă grizonantul, mângâind cățeaua ce aștepta nerăbdătoare la picioarele lui.

       Dumitru Musceleanu dădu din umeri, că adică dacă doi spuneau nu, el trebuia să se conformeze. Victor Sidoriu însă nu spusese nimic. El tocmai își lustruia arma cu o cârpă unsă cu ceva ce semăna cu siliconul, cârpă pe care o găsise în porthartul atârnat de cartușieră și doar cu coada ochiului își arunca privirea, când și când, la grupul pictorilor așezați în cerc, pe malul unei bălți mai mici.

       – Stai! Oprește, te rog, un pic, îi ceru Victor celui aflat pe capra trăsurii și aplecându-se în față, trase de hățuri de încremeni calul pe loc. Nu se poate! exclamă el, iar în gând: „Ema, aici?! Chiar ea, oare? Și ce-o fi cu ea în grupul ăstora?” Nici nu așteptă ca Dumitru să zică ceva, că și puse piciorul pe marginea trăsurii și sări jos. Alexandru Brezan clătină din cap și râse dojenitor către Dumitru:

       – Se poate spune că prietenul nostru are cunoștințe peste tot. Se pare că a și descoperit pe cineva.

       Ocolind câteva tufe cu ierburi și arbuști pitici, Victor se îndreptă spre Ema, care, la vederea lui Victor Sidoriu acolo, de uimire se și ridicase în picioare și așteptându-l să vină lângă ea pentru a-l îmbrățișa, se ștergea de vopsele pe șorțul legat de mijloc.

       – Ema?! Tu?...

       – Victor?

       Se îmbrățișară dinaintea șevaletului fetei, atrăgând prin entuziasmul lor atenția celorlalți pictori, amândoi rotindu-se într-un arc de cerc imaginar. Lăsată cu picioarele pe pământ, Ema îl privi pe Victor mai cu luare aminte. Victor o privi și el, apoi izbucniră concomitent într-un evantai de întrebări din care nici unul dintre ei nu înțelese mai nimic, și izbucniră în râs.

       – Ce-i cu dumneata aici? reuși Victor să întrebe.

       – Sunt la un concurs de pictură. Uite! arătă Ema către pânza de pe şevalet. „Răsărit de soare pe baltă”, aceasta e tema. Cum ți se par culorile folosite pentru pânza apei? Vezi culorile calde ale primelor irizări de soare? Dar ceața care se ridică deasupra bălții? Nu-i așa că verdele ăsta crud face culoare distinctă cu pânza cristalină a lacului? Am să strecor și ceva din culoarea nedefinită a ochilor tăi. Ce zici?

       Întrebările Emei îi fuseseră puse ca un snop de scântei, toate deodată. Victor trase cu ochiul și la pânzele celor aflați în apropierea șevaletului fetei pentru a trage o concluzie.

       – Există fericire când pictezi ferestre în cer și muzica e peste tot unde privești tu. Dar mai lipsește ceva, Ema!

       – ?!... (Șoimii din privirile ei își urmăreau prada.)

       – Lipseşte din fundal calul sălbatic bătând cu copitele mlaștina spre a porni cu călărețul din spinarea sa către inima ta, Ema. Fără el e ca atunci când bate toaca, prelung peste punți ridicate din nimic.

       – Da!... zise ea. Am uitat că tu pictezi cu cuvinte. E o idee bună. Ai picat la timp. Sper să luăm împreună marele premiu. Apoi, direct: Și acum, să trecem la dumneata. Spune-mi ce-i cu voi aici? și întinse un braț să arate către trăsura vânătorească unde îl așteptau cei doi tovarăși de drum, ce rezemau roțile cu spatele.

       – Mergem spre bălțile mari de la Poieni, la o vânătoare de rațe. Ei sunt niște colegi de breaslă. Scriitori. Și vânători, în timpul liber. Dar pe tine te știam în Italia. Când ai sosit?

       Victor voise să vadă mai de aproape cum surprinsese Ema răsăritul soarelui pe baltă și făcuse încă un pas spre șevalet, dar Ema îl opri cu un zâmbet ştrengăresc, apoi își aruncă brațele pe după umerii lui şi-l privi ca pe un partener de dans.

       – Dragul meu! se veseli ea. Am stat doar câteva luni în Italia. N-a mers jobul acela. Nu ți-a scris Iulia că suntem de un an și ceva în țară? Știu că voi vă scriați.

       Victor o asigură că nu știa de sosirea lor în țară și că nici Iulia nu-i mai scrisese. Nu rostise un cuvințel, toate le făcu prin mimica feței și gesticulația mâinilor. Ema înțelese:

       – Da... E posibil. S-a angajat la un ziar local și după-amiezile face niște cursuri de stenografie. Va trebui să plece pe teren și să culeagă informații pentru reportajele care i se cer la ziar. În fine, n-am mai stat nici noi de vorbă în ultima vreme. Avem necazuri în familie. Tata e grav bolnav. Dar văd că îți fac semne ai tăi. Te las, atunci! Pa, Victor, și caută-ne când mai vii prin orășelul nostru.

       Victor privi în direcția trăsurii de vânătoare unde cei doi îi făceau semne disperate, arătându-i soarele care se ridicase de o suliță la orizont.

       – Trebuie să te întâlnesc, Ema. Să vezi și noua mea carte... A? Nu știi care? „Mesteceni în ploaie”. Am să-i trimit și Iuliei o scrisoare... Ba nu! Dă-mi adresa ta și îți trimit și cartea, în manuscris.

       Îi întinse un pix și un petec de hârtie găsite prin buzunare. În timp ce Ema îi scria adresa, Victor o privi ca și cum atunci ar fi descoperit-o întâia oară. Arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului. După ce își puse pixul și hârtia în buzunar o trase spre el și o sărută pe frunte. Simți cum îi bate inima.

       – Hei?! Ce faci? Nu-ți săruți iubita... Ne văd toți! și-l amenință râzând, cu degetul arătător. Să nu-ți pară mai târziu rău. Anii fug repede.

       – Nu blestem, nici măcar în gând, că am venit prea târziu!... Ce dacă fug? Lasă-i să fugă!

       Continua să o ţină strâns de mijloc, arătând, astfel, că nu-i pasă de nimic.

       – Nu trebuie, se desprinse Ema. Cred că ești nebun. Te rog... deja se uită ăștia la noi.

       – Am fost nebun după imaginea asta, Ema. Am s-o scriu într-o carte. Am scris „Mesteceni în ploaie” cu gândul la acea întâlnire de acum doi ani. N-am uitat-o.

       – Victor, ce faci!? Declarații de dragoste? Ți-am spus că ești nebun. Uite cum îți bate inima! Hai, te rog! Vezi că ai tăi au intrat la bănuieli. Uite, îţi fac din nou semne disperate cu mâinile. Du-te!

       – Mai pe seară, am să mă strecor pe aici. Poate te găsesc tot în locul acesta.

       – „Pe seară” voi fi de mult plecată spre casă, râse Ema. După ce vor analiza lucrările și se va întocmi lista premianților, gata! Strâng și eu bagajele și am plecat.

       – Ba nu, Ema!

       – Ba da, Victor!... Trebuie să fii prudent când mai e și cineva de față. Tu pleci acum, dar eu rămân cu ei. Să te ții, bârfe!

       – Bine, Ema. Am glumit. Așa sunt eu, un pic nebun. Drum bun, atunci. Și salutări Iuliei, îi transmise el desprinzându-se și punându-și mâna la gură în semn că va fi precum peștele în apă. Apoi, ajuns în apropierea trăsurii de vânătoare, se mai întoarse o dată spre fată și-i strigă:

       – Cum poți să crezi că nu mi-a fost dor de voi?... dar Ema nu mai auzi decât un ecou înfundat. Ridică o mână în semn de salut: „Să te întorci repede în orășelul nostru de provincie!”, înțelese el cam ce crezuse că citise pe buzele fetei.

       Când ajunseră la balta cea mare de lângă cătunul Poieni, Dumitru Musceleanu trecu în dreptul lui Victor mergând umăr la umăr pe cărarea care cobora spre baltă.

       – Hei!... De ce o faci pe enigmaticul? Nu vrei să ne spui cine era fata?

       – O cunoștință mai veche... Nu ne-am mai întâlnit de un car de ani... minți el.

       Tăcu subit și se gândi la ale lui. Văzând că nu mai scoate nimic de la Victor, Dumitru Musceleanu grăbi pasul și strigă la cățeaua lui care o luase mult înaintea lor.

       – Tesa, aici! Aici cu tata, fetița!

       Trecură apoi prin stufăriș și papură, înaintând cu puștile în mâini către o deschizătură mai largă a bălții. Roua rămasă pe smocurile de iarbă le uda cizmele din picioare, iar lui Victor, fiindcă se strecura mai neîndemânatic printre pâlcurile de stuf, până și bluza îi era umedă. Dacă ar fi procedat cum făcea Dumitru, ce dădea la o parte stuful din cale cu țeava puștii, pesemne nu ar fi strâns rouă și pe bluză. Cărarea îi ducea direct pe un mal ceva mai înalt. Din pânza apei se ridicau aburi. „Ceața de care vorbea Ema”, gândi Victor. Tesa mergea alături de stăpânul ei. Deodată, în dreapta lor, se auzi un fâlfâit de aripi. Tesa ridică botul și se opri pe loc. Dumitru Musceleanu se aplecă, o mângâie sub gușă și fluieră ușor, în semn că poate să înceapă vânătoarea. La nici zece pași de locul unde se opriră, se ridică o rață cu fâlfâitul de aripi, caracteristic. Îi urmară, imediat, altele. Liniștea se sparse pe baltă. În urma împușcăturii care urmă, pasărea bufni greu și se înfipse în mâlul de lângă mal. Tesa sări singură din spatele lui Victor și dispăru în stuf. Pe unde dispăruse, se mișca trestia.

       – Ce zici, Victor? Facem treabă bună, azi?

       Și fără să mai aștepte un răspuns își încărcă pușca și porni mai departe. Soarele strălucea după o perdea de nori.

       – Răsărit de soare pe baltă... își repetă Victor, ca furat de un gând.

       – Ai zis ceva prietene?

       Era Brezan care trecea pe lângă el, încercând să-l ajungă pe Dumitru Musceleanu. Rațele treceau în zbor întins spre câmpie. Împușcăturile se auzeau tot mai îndepărtate. În cele din urmă Victor Sidoriu dădu din umeri și porni pe urmele celor doi. Simți o plăcere nebună să împuște două rațe, una după alta.

                                          (va urma)