Enigmatica Ema (cap. 4)

Cap. 4 - Mesteceni... și iubiri aproape de infern

       La şase zile de la plecarea lui Victor din Poieni, Ema primi, în orăşelul ei, un aviz poştal că trebuia să se prezinte la oficiul pentru a ridica un colet care sosise pe numele său. Iulia îi adusese înştiinţarea, semnând totodată curierului pentru primire.

       – Și acum?... făcu Ema pe inocenta, după ce împături hârtia şi o aruncă în poşetă: Doar nu vrei să mergem împreună pentru un simplu colet?

       – Fiindcă nu ai de gând să-mi spui, o să-ţi fiu umbră.

       Ema ridică din umeri. N-avea decât s-o însoțească și se va convinge că nu era nicio bijuterie ori lucru de preț. Văzuse numele expeditorului și știa cam despre ce era vorba. Pesemne, Victor Sidȯriu îi trimisese cartea promisă, când se întâlniseră la bălțile din Poieni, unde ea își desfășurase concursul de pictură iar el era în drum spre vânătoare cu prietenii lui, scriitorii. Doar pentru asta îi ceruse adresa pe care i-o și scrisese pe acel petec de hârtie. Când tocmai urca treptele clădirii oficiului, se întâlni cu un domn care cobora, bâjbâind după ceva pierdut prin buzunarele de la haină.

       – Ema? Voiam zilele astea să te caut. Am o invitație pentru tine la Cafeneaua artiștilor. Știi unde. Am fost împreună și săptămâna trecută. Va fi un vernisaj al unui prieten bun și îl voi susține cu un mic speach și câteva poezii. Am nevoie de susținerea ta. Apropo! Felicitări pentru premiul din Prahova.

       Era un bărbat atletic și foarte oacheș, cu o palmă mai scund ca ea. Părea zăpăcit când dăduse cu ochii de ambele surori. Pesemne nici nu se așteptase la o asemenea întâlnire. Ochii îi erau înfundați și neplăcut de ageri și de bănuitori. Iulia îl măsură strângând pupilele ochilor, ca atunci când i s-ar fi aburit ochelarii. N-avea nici în clin, nici în mânecă cu el și doar întâmplător îl mai zărise undeva, dar nu mai ținea minte. Acum avea prilejul să-l măsoare din cap până în picioare. Nu-i plăcea individul și trase de mâna Emei, obligând-o să urce mai departe treptele și să nu stea în calea celor care începuseră să se uite chiorâş la acest cuplu.

       – Cine e? întrebă Iulia, uitându-se insistent la sora ei.

       – Un băiat, răspunse Ema fără să-i dea atenție Iuliei.

       – Ești nesuferită, Ema. Crezi că nu-mi dau seama că e mai mare cu cel puțin douăzeci de ani decât tine? Am văzut cum te privea și te mânca din ochi. Tu mi-ai distrus viața, Ema. Eu nu am avut viață, nu am avut-o. Am venit cu tine în București, apoi am plecat în Italia ca să uiți și să reiei viața de la capăt. Din cauza ta și a tatei, că de, tu erai fata tatei, mi-am irosit cei mai buni ani din viață. Și acum? Tu îmi ascunzi mereu câte ceva. Să nu mai vii la mine ca să-mi ceri ajutorul altă dată.

       – Ce vrei să-ți spun Iulia? Că îl știam plecat din oraș, că ne-am întâlnit și acum întâmplător. Asta voiai să-ți spun? Că îl cheamă Mihai Gruzescu, sau vrei să auzi că după tot ce mi s-a întâmplat în cei șase ani, școală apoi liceu, cu cel mai bun prieten al meu, acum îl vreau doar pe el, așa cum eram pe vremuri, înainte de a se căsători? Că vreau să mănânc sandvişuri cu el, să beau un pahar de vin într-un bar doar cu el, că vreau să-l ascult recitând din poezia lui maniheistă, asta vrei să auzi? Da, Iulia! Vreau o iubire omenească, obișnuită, poate deșănțată, spune-i cum vrei, dar nu vreau să sufăr ca tine, să nu fiu nici a tatei, nici de partea mamei și să mă cert toată ziua cu surioara mea dragă.

       Îi dădu drumul brațului și merse întins la ghișeul „Colete”, unde prezentă avizul și actul de identitate. Operatoarea de la ghișeu verifică actul și luă de pe tejghea un colet micuț, i-l puse dinainte și o rugă să semneze în partea de jos, pe cartonul de primire. După ce semnă unde i se arătase, Ema ridică coletul de pe tejghea, rupse hârtia cu care era împachetat și scoase din plic manuscrisul bătut la mașina de scris. Citi: „Mesteceni în ploaie”, semnată de Victor Sidȯriu. Surâzând tainic, întoarse manuscrisul pe toate părțile. Era bine legat. Un desen mare, pe o coală cartonată, alcătuia coperta I. Cu cerneală neagră, pe coperta a IV-a, autorul scrisese: „Deții acum o copie a manuscrisului. Poți face adnotări și observații direct pe manuscris. Mi-l vei înapoia când ne vom reîntâlni și îți voi asculta (la o bere?!) impresiile.” Nimic mai mult.

       – Și el m-a iubit și m-a luat în brațe cum n-a făcut-o cu nicio altă femeie. Dar pe mine m-a iubit, sau pe tine? Eu nici măcar nu mi-am petrecut timpul în preajma lui, așa cum ai făcut-o tu. Şi tot eu, zici tu, îmi petrec viața cu câte o mică escapadă, umplând golurile din viața mea cu un bărbat sau altul. Ia să-mi dai pace. Ori dă-i-o lui, arătă cu mâna spre carte, el are mai multă nevoie de ea.

       – Ema?! Ai grijă cum vorbești. Sunt surioara ta mai mare. Nici tu, probabil, dar te asigur că nici eu n-am privit lucrurile și relațiile dintre noi ca o joacă. Uite, vorbim acasă, dacă vrei. Dacă ții neapărat să suferi din orice idilă, fără să te sfătuiești cu mine, n-ai decât...

       Nu-şi mai spuseră nimic una alteia. Tot drumul până acasă îl făcură în tăcere. Ema se închise în camera ei și, stând rezemată de tăblia patului, cu perna la spate, se apucă să frunzărească manuscrisul lui Victor Sidoriu. Așa era ea. Când încerca să imprime vieţii un nou deznodământ, ori să pună ordine în iubirile mai vechi, se închidea în sine şi parcă îi lua locul o altă femeie, ciudată și încăpăţânată, de care se temea și i se împotrivea când „dialogau” una cu cealaltă: „– Nu poți continua așa, Ema!” o sfătuia cealaltă pe un ton grav. „– Dar dumneata ce crezi că e de făcut? Eu sunt precum prigonitul căruia i s-a dat o haină să pună pe el. Poate că mi-e frig și simt nevoia de puțină căldură. De ce nu iei în calcul și așa ceva? Dacă el (se gândea la Mihai), e cel care mă dorește cu adevărat, care mă va face să mă simt bine?”, încercă ea să fie ironică și distantă față de cea care îi sfredelea subconștientul. „– O să-ți fie rău și nimănui nu o să-i pese de tine...” o auzi Ema pe cealaltă. „– Ba o să mă simt foarte bine... El mă iubește cu adevărat. Nu asta vrei să auzi?” „– Atunci să-ți mărturisească totul și să o părăsească pe soția lui, Valentina. Și cu ea, și cu tine... Asta nu poate să țină o veșnicie!” „– Foarte bine! Să zicem că i-aș cere așa ceva. Știi ce are să se întâmple? Ți-o spun eu de pe acum... (în ochii Emei se aprinse o lumină răutăcioasă) El o să-mi spună că a stat de vorbă cu soția, dar că aceasta nu-i poate reda libertatea, că au un copil împreună, că i-ar terfeli numele dacă ar spune toate astea părinților lui, profesori de universitate. Nu! Sunt convinsă că dacă i-ai spune toate astea, în sufletul lui s-ar produce o uriașă pustiire. Ne-am mai despărțit odată. Știu cum a fost. Știi și tu prin ce am trecut noi două. Aș muri poate eu și nici ție nu ți-ar fi bine. Deci, să ne strângem mâinile și să ne despărțim prietene!” „– Ce-ai de gând să faci?” o întrebă cealaltă, văzând-o în impas. „– N-am nicio intenție...” „– Cu siguranță ai fi vrut, totuși, să-ți clarifici câteva lucruri.” „– Nu e nimic de clarificat!” ripostă Ema strângând genunchii la bărbie. Era o poziție din care putea vedea lucrurile mai limpezi. Sau așa credea. „– Ema... începu cealaltă pe un ton împăciuitor, căutând s-o liniștească. Trebuie totuși să-i vorbești, și să te uiți fix în ochii lui, să nu-l slăbești, iar după felul în care va reacționa, vom hotărî împreună ce-i de făcut.” „– Adică să fugim?” „– E o soluție... Nu văd cum ai putea continua așa. La urma urmelor, de ce să suferi la infinit?” „– Adică să fiu amanta lui, o viață întreagă? Nu înțeleg cum poți fi atât de pasivă? Eu îți vorbesc de pasiune, de dragoste, nu de o viață de amantă care, după ce face sex, pleacă într-ale ei. Nu, cert, discuția asta a pornit cu stângul. Mă simt obosită, deja. Uite, simt nevoia să citesc din cartea asta, «Mesteceni în ploaie»... El spune despre mesteceni și eu sunt cu iubirile mele aproape de infern...”

       Uitase de carte. O lăsase pe marginea patului întredeschisă. O căută și o deschise la o pagină oarecare. Prima frază pe care pusese ochii îi aprinse un foc necunoscut pe care, tot înaintând în povestea lui, încerca să-l stingă cu fiorul amintirilor mai vechi. Nervoasă, mai dădu câteva foi trecând peste primele pagini. Citi:

       „...Grid fusese prima iubire a Emei. O iubire pe care o pusese de mult într-un clasor al inimii. Aproape că o și uitase. Dar cu Grid, Ema avea cel mult o stare de bine și atât. Ce mult i se aprinse inima Emei când săgeata privirilor lui îi destrămă jarul iubirilor trecute și răzlețe. Ema se întreba: «Ce oare adăpostește acest trup și suflet? Cu ce iubiri s-a hrănit el până acum?» Un singur rege i-ar sta lui Alexandru Grideanu împotrivă – Darius a lui Istaspe (așa spunea el, deseori), fiindcă era un rege mai bun la suflet, despre care citise multe fapte uimitoare. Iubea, gândea frumos, ierta, știa să-ți umple gândul până-n zori: acesta era Alexandru Grideanu, sau, pe scurt, «Grid» cum îl alinta ea. Ema îl cunoscuse pe Grid la Școala de arte plastice, pe care o făcea în paralel cu Institutul de medicină. Grid era cu zece ani mai mare ca Ema, dar avea acea irezistibilă nebunie juvenilă atunci când erau împreună și lunecau pe lângă cheiul Dunării, ori când se topea în brațele lui, alunecând prin orașul statuilor, cum era numit micul port de la Dunăre. O cucerise prin stilul «expresionist» pe care îl aborda în pânzele sale. Un adevărat Modigliani al noului veac. De la el învățase să îmbine culorile și tot de la el să râdă de expresia unor neînsemnate lucruri surprinse pe pânza tabloului retușat în ultima clipă. Tot Grid era cel care îi observase Emei, în timpul unor discuții, o expresie de gravitate și de îngrijire a pronunției unor cuvinte rostite în ultima clipă, cu vârful limbii. O imita deseori și asta îi provoca Emei o oarecare iritare. El îi spunea că toate astea vin din «răutățile» unei vieți anterioare de care acum, el trebuia să-și bată joc. Ema se repezea la Grid și-l zgâlțâia de reverul bluzei, dar el râdea inofensiv și asta o întărâta și mai mult. Ajungeau la a se lua în brațe și a se devora în sărutări «de revoltă», zicea ea, care deveneau, de cele mai multe ori, pătimașe. Mai băgă de seamă că dragul Grid avea unele amintiri triste din copilărie, dar el le spunea cu atâta farmec că Emei i se arătau din cele mai comice. Așadar, nu putea să nu râdă zgomotos și să nu se simtă decât bine în prezența lui. Statura voinică și frumoasă, cu surâsul acela enigmatic întipărit pe fața rumenă, cu mișcări vijelioase, nu avea cum să nu i se întipărească Emei în minte. Avea deasupra frunții, lateral în dreapta, o cicatrice, din copilărie, zicea el. Cicatricea aceea făcea parte din caracterul lui, la fel ca gelozia. Își iubea cicatricea. Spunea că mintea umană pendulează încolo și încoace, ca de la o extremă la altă extremă, că nu putem iubi cu mintea dacă nu ar exista pe corpul nostru ceva însemnat la care să se răsfrângă sentimentele toate. Atunci i-a încolțit Emei gândul că i-ar vrea trupul, acesta să-i fie ca de lut, iar ea să-l modeleze cum ar fi vrut ea, să-l posede ca pe un corp didactic de studiu (cum li se aducea, pe când era studentă, câte un bust de lut, ca model, în laboratoare) și să-i urmărească cicatricea și răsfrângerile ei, atunci când avea să intre în «durerile iubirii», cum le spunea ea acelor dorințe trupești... Simțea dorința de a chinui acel trup și a-l face să regrete că el nu vedea în cuceririle sale decât răutăți ale unei vieți anterioare, cum chiar credea. Avea și o teorie a lui, pe care o repeta destul de des...”

       Ema lăsă cartea din mână și o puse deoparte. Se gândi: „E ceva la mijloc aici!” Era cu neputință să fie vorba numai de o povestire oarecare cu un personaj care (întâmplător?) îi purta numele. Și mai avea și preocupări pentru pictură, cum avea și ea. Iar asta, cu Institutul de medicină, nu era o aluzie la profesiunea ei? Recunoscuse, odată, mărturisindu-se Iuliei, că Victor Sidoriu o preocupa de la o vreme mai mult decât se cuvenea în clipa când era să se dăruiască altuia și asta o făcea să își rețină pornirile și dorințele trupești. Dar pe Victor îl și ura pentru destinul tragic și modul în care își chinuia personajele. În ultimele nopți de insomnie, înainte de a pleca spre Italia, făcuse eforturi pentru a și-l scoate din minte. Era convinsă că după plecarea în Italia, stăpânirea posesivă pe care celălalt bărbat, din București, care devenise din cale-afară de ofensiv în acea perioadă și o tot  afișa de un timp asupra ei, va lua sfârșit. Apoi, Victor venise în întâmpinarea gândurilor ei, ca o salvare ce-i putea amăgi, pentru o vreme, frământările asupra a tot ce i se întâmplase. Victor era scriitor și înțelesese rapid situația prin care trecea fata, de aceea el nu reprezenta deocamdată o amenințare la dorințele ei. Cel mai greu îi era însă să se-nveţe cu lipsa privirilor lui pline de speranţă, care se oglindiseră-n ochii ei atâţia ani, cât stătuse în străinătate. „Depărtarea e un zid care o va despărți pentru totdeauna de trecut, spunea, și va juca rolul de burete care va șterge toate visele lăsate în urmă.” Tocmai când crezuse, acolo departe de țară, că-l uitase pe Victor, îi pică în mână un ziar scos de comunitatea românească, unde Victor avea un articol intitulat: „De ce iubesc, cu disperare, România”. Mai avea articolul acela. Se ridică din pat și îl căută prin bibliotecă. Știa că-l decupase din ziar și-l adusese în țară. Citi din nou articolul, ca atunci când ochii i se umpluseră de lacrimi:

       „Un pumn de vise mă ţine strâns de pământul acesta românesc, de nu pot iubi o altă patrie. Am să redau doar trei momente. Le redau în ordinea inversă derulării lor:

       1) Când, după mulţi ani m-am întors la casa părintească să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata sub vişinul din faţa casei pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor şi l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. S-a desprins de marginea patului şi mi-a zis să-l urmez la marginea satului, pe ogorul lui. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a frământat în palme pământul răsturnat proaspăt de lama plugului. L-am auzit spunând: «– Când eram în război şi intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nostru, spuneam.» «– Ei şi?… l-am întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta cum e?» «– Nu mai ştiu acum... Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra ne-am întors fiecare pe la casele lor, fără odihnă, fără somn, am tot mers pe jos, ca să ne vedem pe pământurile noastre. Primul lucru la intrarea în sat a fost să vin tot în locul acesta şi să-mi sărut pământul...» pe urmă a tăcut, cu ochii însă ţintă la un stol de vrăbii ce huruiau într-un pâlc de scaieţi, după care a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă venită târziu. «Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat cerul!» spunea H. Heine, lămurindu-mi taina acelei lacrimi.

       2) Era iarnă şi mă bucuram de vacanţă. Iarnă era şi în sufletul bunicului care venise cu căruţa să mă ia de la gară. Pleoapele lui dădeau troianul unor amintiri de o parte. Boii din vorbele lui arau cerul de plumb. Nu mai zic cum ningea iarna aceea în gară. Era iarnă și mă bucuram de ea. Ce-mi păsa mie! Iubeam o fată. Şi-n sat ea mă aştepta de Crăciun. Paznicul ceferist se foia pe afară… pe lângă cai, stând de vorbă cu bunicul. Se schimbau vorbe despre războiul ce tocmai trecuse, cu ale istoriei faţete mult tulburate şi grele. «– Am servit patria! spunea mustăciosul ceferist – şi mi-l arăta pe bunicul din sprâncene: Am servit patria împreună.» Ce-mi păsa mie de cei doi camarazi de război; gândul, cât un geamantan cu vise, îmi era către casă. Iubeam o fată. Şi ea, cred, mă iubea. «– Să nu-mi vorbiţi voi despre patrie! l-am auzit pe bunicul. Mie nu-mi aruncaţi vorbele voastre prea fandosite, mie, cel care-şi îmbrăca izmana încă udă pe front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu trupuri, ciorchine de morţi, flăcăi de la ţară împinşi din tranşee cu vorba blândă şi cu amăgirea unui ogor…» «– Hai bunicule, hai bunicule… îl tot îndemnam. Să mergem odată.» «– Da’ ce, mă, au dat turcii? Ori te frig tălpile după aia de la casa din vâlcea?» «– Ei şi?...» am zis destul de timid. «– Păi, nu mai locuieşte nimeni acolo! mi-a zis bunicul izbind cu biciuşca-n uluca de la căruţă. Au plecat de pe la noi. S-a dus cu mumă-sa după un român, nu ştiu pe unde…» Atunci, în gara pustie, cu trenuri îngheţate, vânzolind pe afară fulgi mari, am blestemat acel război. Şi acea gară. Dar m-am întors mereu şi mereu acolo, să-mi plâng prima iubire.

       3) Câmpia română, în amurgul toamnei, e plină de poezie. Lanurile cu porumbul încă necules, perdelele înalte de mătură cu fructele arămii aplecate spre pământ ca o ploaie de artificii, ascunzând privirii lacome tarlaua cu dovlecii mari şi albicioşi, şi soarele ridicat fercheş deasupra, toate astea dau încredere omului de la câmpie că iarna năprasnică va fi şi ea trecută cu mai puţine griji şi fac să i se strecoare în suflet nădejdea primăverii care o să vină. Nouă, copiilor, nădejdea ne era doar în sufletul cald și plin de bunătate al mamei, că nimeni și nimic pe lume nu ne va clinti măcar un fir de păr din cap cu ea alături. Şi sufletul mamei, când ne știa pe aproape, începuse să lumineze dintr-odată, ca o flacără aprinsă de cineva, într-un sfeşnic de aur. Acolo e şi azi sufletul meu, lângă mama. Nu se pot uita serile din copilărie când mama ne așeza cu lumânările aprinse, în rând, la închinat sub icoană. Iar noi ne rugam la icoană cu revelația că nimeni, dar nimeni nu se gândise cât prețuia mama rugăciunea, și înainte de culcare ne punea mâna pe frunte și zicea: «Să ia urechile voastre aminte. Și ochii! Ca ai șoimului, trezi să-ți rămână, copile! Ca ai lui Sur-Vultur când gonea pe Vântul Turbat» Când îmi venea rândul și mie, priveam uimit în ochii ei cu gândul la steaua de taină văzută de magi, multă vreme în urmă, în zare. Și era mare tulburare în inima mea când ne da sărutul pe frunte și ne vâra sub așternuturi.  Și oștenii gândului, și magii mamei, ne cădeau la picioare. Așa va rămâne de-a pururi icoana mamei. Mereu prezentă în vise. De aceea îmi iubesc țara. De aceea iubesc România. Pe ce alte meleaguri mi-aş mai iubi visele mele?”

       Atunci, citind articolul lui Victor Sidoriu, Ema înțelesese că fiecare epocă din viaţa proprie şi din viaţă, în general, ar fi putut purta un motto ca acela din titlul articolului. Ani mulţi, anii iubirii ei, iubire neîmplinită, purtau pe frontispiciu acei mesteceni sub ploaie, ce „niciodată nu vor fi la fel”, cum scria Victor, într-o frază. Un semn esenţial, semnul idealului, al aspiraţiei, dar şi al eşecului, desprinse ea din ce lecturase până aici, în cartea lui Victor Sidoriu, fiindcă nimic nu te poate despăgubi de ceea ce n-ai trăit. Acuma, alte cuvinte-i aţineau ei tot mai des calea, trăgând o ceaţă peste cele întâmplate între ei cât de curând: „Nu blestem nici măcar în gând că am venit prea târziu!” parcă spusese Victor, acolo la Poieni. Privi la ceas. „Chiar, tare-i târziu...” Puse cartea la căpătâi și adormi. Visă bălți cu stufuri înalte și păduri de mesteceni. Și în vis se văzu cum se rotea într-o rochie vaporoasă pe sub mesteceni, prinsă în mrejele unui cântec:

       „Sunt fata cu ochii verzi

       care îngroapă jadul în infernul iubirii.

       Îmi spun că te-ai transformat

       în pasăre călătoare.

       Măcar să-mi fi lăsat aburul zilei

       când îți zâmbeam de sub pălăria galbenă

       și încurcat m-ai numit floare din soare

       ruptă... și privește dincolo!

       Un timp uitat își deschide larg ferestrele...”

   

       Și doar i se păru că în ferestrele ei decupate din carton, Victor înainta pe un cal sălbatic, în plină ploaie. 

                                    (va urma)