miercuri, 25 aprilie 2018

Enigmatica Ema (cap. 7)


Cap. 7 - Veștile vin tot mai rar de pe front

       Victor Sidȯriu aşteptase o scrisoare din partea Emei cu privire la manuscris, dar aceasta nu sosi. Tocmai se apucă să aştearnă câteva rânduri pe hârtie către acel îndepărtat oraş de provincie, când un curier militar îi sunase la uşă şi-i înmânase ordinul de prezentare, în calitate de corespondent de război, undeva pe frontul de vest al ţării. Garnizoana unde trebuia să se prezinte peste doar trei zile se afla la Oradea. Întoarse ordinul pe o parte și alta de câteva ori, vrând să afle amănunte, dar ordinul era clar şi scurt. Semnă de primire pe înştiinţarea prezentată de curier şi, după plecarea acestuia, mai stătu câteva momente aplecat peste prima frază destinată Emei, apoi, nemulţumit, mototoli hârtia și o aruncă la coş. Îi telefonă soției – Valentina –, aflată de vreo lună în oraşul natal, unde o îngrijea pe maică-sa, care suferise o paralizie ușoară, să-i comunice vestea și, după ce primi un răspuns în doi peri, îşi luă o haină din cuier și plecă la gară să se intereseze despre mersul trenurilor. Avea un tren care pleca spre Oradea cam pe la miezul nopții. Se interesă şi de bilet. I se spuse că acesta putea fi ridicat în orice moment, dar nu mai târziu de o oră înainte de îmbarcare. Trenul trăgea la peron cam pe la ora nouă seara și stătea garat pe linie.
       Până în ziua plecării socoti necesar să treacă pe la editură, unde trimisese noul său manuscris, și să se intereseze de condițiile tipăririi. Mai avea o întâlnire cu un prieten din copilărie – Titi Apostol. Când își aminti de asta, plecă spre Cișmigiu ca să-l întâlnească pe cel căruia îi încredințase cheile de la casa părintească de la Cățelu. Trebuia să afle în ce stare se mai afla locuința și să-i transmită câte ceva cu privire la rosturile casei. Când veni și ziua plecării, trimise prin portarul blocului bagajele la gară, iar el își luă, telefonic, bun rămas de la soție, asigurând-o că n-are de ce să fie îngrijorată, fiindcă un corespondent de război nu era participant activ la luptele care se dădeau pe front, ci își făcea meseria mai mult pe lângă comandamente, ori însoțit de o patrulă de recunoaștere prin spatele frontului. Se interesase la câțiva prieteni, iar aceștia cam atât știau și ei. Soția îi spuse un convenţional „Ai grijă...”, mimă la receptor puţină îngrijorare, scânci asemeni unui copil care își freca ochii nemulțumit, îi mai dădu încă o dată vești despre starea mamei ei și asta a fost tot... Tocmai voia să iasă pe ușă când telefonul sună prelung. Era soția. Ținea să-i mai comunice ceva:
       – Să nu uiți să ne scrii. Știi doar că tata urmărește evenimentele de pe front!
       – În timpul liber am să-ți scriu despre atmosfera de pe front, spuse el calm. De socru-său nu pomeni nimic la telefon. Cu el era în relații aproape bune, căci nu se băga în treaba „copiilor”, dar soacră-sa era precum acel personaj zugrăvit de Creangă în „Soacra cu trei nurori”. Nu-l avea la inimă, fiindcă nu-l putuse modela cum ar fi vrut ea. De aceea nu își însoțea soția în vizite și nici soția nu-i cerea asta, atunci când simțea nevoia să-și vadă părinții. Dar el bănuia că acolo, în lipsa lui, era ca și cum s-ar fi întocmit comandamentul de război împotriva sa. Victor zâmbea când soția, întrebată mai mult în glumă dacă mama soacră îl scosese de la inimă sau îl păstra ca atunci când venise s-o ceară în căsătorie, dădea din umeri spunând că asta a uitat să discute cu ai ei.
       Sub arcada peronului, cineva îi zâmbea de departe și îi făcea semn cu mâna să vină să se adăpostească lângă el, ca şi cum acel loc era privilegiat. Nu-l recunoscu pe acel ins, așa că refuză invitaţia, dar înțelegea că acesta îl descoperise așteptând nerăbdător să tragă trenul pe linie, sub ploaia măruntă din care se formase ceața. Abia în tren uită zgomotul infernal făcut de tramvaiele care mușcau din șine la orice oră și pâcla care se lăsase peste oraș. Pe coridor erau mulți oameni sărmani, cu bagaje și saci de iută. Dumnezeu știe ce cărau în ele, iar când intră în compartiment toți își îndreptaseră privirile spre el, ori așa i se păruse lui, din pricină că avea tras peste haine acel pardesiu bej, lung până la genunchi, care îi dădea un aer de comisar de poliție.
       Călătorise toată noaptea și nu avusese timp să ațipească întrucât mai tot timpul se gândea cam ce impresie să fi făcut povestea așternută de el, Emei. „O poveste nu trebuie să semene cu ceva care s-a mai întâmplat, își spuse. Asta fiindcă poveștile care sunt firești nu trebuie să aibă nici început și nici sfârșit. Alegându-și personajele «creionate și visate într-un lăcaș al minții», autorului nu-i rămâne decât să privească înainte și înapoi prin viața lor. Dacă cineva se recunoaște în tipologia unuia dintre ele, atunci acesta se poate numi un norocos. Oare o fi înțeles că îl alesese anume pe Grid, unul din breasla ei, care să-i dea bătaie de cap cu teoriile lui despre pictură? Asta numai dacă a citit cartea – gândi el –, ori măcar să o fi frunzărit pe ici-acolo.” Atunci și-ar fi dat seama că el, autorul, nu a vrut deloc s-o lase în pace pe Ema. În sinea lui ar fi realizat că o ura pentru că știa că ea nu poate avea niciun sentiment față de el. La urma urmelor e firesc să fie așa având în vedere diferența de vârstă. „Dar de ce să fie așa? Uite asta trebuia lăsat să se înțeleagă. Ar fi bine să fi reușit să exprim acest gând, acolo în carte. Autorul e cel care le buzunărește sufletele. Bun! Dar dacă ea a înțeles că el o iubește și nu poate să o scoată din gândurile și inima lui? Exclus! revenea Victor în idei, și mă întreb acum, ce motive de nemulțumire aș avea față de ea dacă m-a îndrăgit ori nu? Dar dacă, invers, ea a înțeles că autorul, punând-o în situații atât de încurcate și la limita înțelegerii cititorului, va realiza că ura lui e asemănătoare cu iubirea fizică? Ar trebui să mă mai gândesc... Poate să-și spună că eu și Grid suntem acum doi aliați împotriva felului ei de a fi. Dar mă îndoiesc că, dacă aș fi procedat altfel cu personajul meu, asta ar fi putut să schimbe cursul evenimentelor din viața ei. Așa cum a încercat V. în momentele acelea de cumpănă pentru Ema din carte.”
       Într-un târziu îl apucă somnul și, după câteva ore, scrâșnetul frânelor și șuieratul locomotivei anunțau pasagerii că ajunseseră la destinație. Coborând cu bagajele pe peron, auzi la megafoanele instalate pe stâlpi că era invitat la punctul de Crucea Roșie de la intrarea în gară, unde îl aștepta ordonanța trimisă să-l repereze la sosire: „Domnul Victor Sidȯriu, scriitor și ziarist din capitala României, e așteptat de soldatul-ordonață trimis de comandament, în fața clădirii unde se află postul din incinta gării cu Crucea Roșie”. Anunțul fu dat de câteva ori. Se îndreptă spre postul unde se găsea Crucea Roșie, iar ordonanța care stătea în dreapta ușii, la intrare, se desprinse din post, gata să-l conducă.
       – Domnule Sidoriu, mi s-a ordonat să vă prezint maiorului  Angelescu, de la spitalul militar din oraș.
       Fără să aştepte vreo aprobare, ordonanţa îi luă bagajele din mână și îi ceru să-l urmeze. Spitalul avea câteva clădiri mai mici la intrare și un salon lung pe unde intraseră în clădirea principală. De o parte și alta a salonului, către ferestrele tăiate în ziduri, erau așezate paturile pentru răniți. Asistente cu bonete pe care sclipeau însemnele Crucii roșii, medici tăcuți și îngrijorați treceau când în sus, când în jos. Pătrunseră într-o cameră și ordonața rămase la ușă, spunându-i scurt că era așteptat la domnul maior. Maiorul Angelescu, un tip de statură mică, fălci de buldog, ochi de viezure, iscoditori și cu niște mustăți fioroase, îl și luă în primire după ce Victor Sidoriu se prezentă și își strânseră mâinile:
       – Astăzi o să ți se arate camera și-ai să te odihnești, ca mâine dimineață să fii în stare să călătorești cu trenul. Soldatul-ordonanţă, Igor Vasiliu... Stai liniștit, nu e rus, ci moldovean din Bucovina, o să te însoțească până în spatele frontului, undeva spre Satu Mare, unde vei lua legătura cu sublocotenentul Mărăcineanu. Prin el vei trimite materialele în capitală la ziarul Armata Română. Sper că ai călătorit bine și, atenție, aici nu ne jucăm de-a războiul. Cred că ai nervii tari, că pe front nu se dă cu artificii și nu se pun ghirlande la puști. Îi întinse un pahar pe jumătate cu coniac și îl îmbie: Servește! În curând, tot ce ai să vezi, va necesita imediat și un gât de coniac. Durere, sânge și groază! Acesta e războiul pe care-l ducem acum împotriva nemților. Cad și ai noștri, dar și de-ai lor, ca muștele! Să nu iei lucrurile astea în glumă. Ce zici, pornim la treabă?
       – Cred și eu. Fac parte și eu din armata țării, domnule maior.
       Maiorul Angelescu nu mai zise nimic, dar ridică din umeri: „Ce ți-e și cu scriitorii ăștia trimiși din capitală!” A doua zi, Victor Sidoriu a plecat cu trenul spre nordul țării și a ajuns în spatele frontului în mai puțin de trei ore. Toată ziua sublocotenentul Mărăcineanu i-a prezentat liniile și tranşeele de tragere. Mizeria, praful, păduchii, sângele închegat și cadavrele neridicate peste zi ale soldaților, aliniate pe câmp, înțelesese el la o primă vedere, toate astea aveau, de acum, să-i fie familiare. Seara se retrase în cortul său și întocmi un raport jurnalistic pentru ziar. Înainte de culcare, îi scrise și Emei, scrisoarea începută, dar abandonată la București:

       Ema,
       N-am să-ți spun acum toată povestea cu plecarea mea pe front. O primă încercare am făcut-o la București, înainte de a pleca, însă am considerat că n-are rost să-ți tulbur liniștea vieții tale. ...Din toată zarva și nebunia care se petrece acum pe frontul de vest, aici, din cortul meu amenajat mult în spatele tranșeelor, cel mai drag îmi este arțarul de la intrarea în cort, singurul reper care îmi amintește de imaginea Emei alunecând pe aleea din crângul unui oraș provincial. Aici sunt „alimentat” cu zumzetul şrapnelelor și trasoarelor de noapte, stau și privesc spre zările ce se mândresc cu granița țării, pentru ca să mă pot lăsa, în voie, pe seama gândurilor și viselor care mai de care. De aici se poate aluneca ușor în lumea basmelor cu gadine zburătoare și aducătoare de moarte, cu zmei fioroși și niciodată vreo Inia Dinia, cum pomeneam în «Mesteceni în ploaie», pe care sper să o fi citit până acum.
       Ema, spuneai atunci că ești copilul care are nevoie de o poveste în anotimpul acesta opac în care soldații își aliniază viețile. Când am intrat, cam pe la doisprezece-treisprezece ani, în posesia basmelor arabe din «Halima, 1001 de nopți – basme arabicești», în traducerea lui Ioan Barac, și găsite în casa părintească, într-un cufăr, am avut revelaţia unui tărâm oriental populat cu basme, cucerit de Alexandru Macedon, singurul care îmi făcuse până atunci apoteoza marilor împăraţi şi şahi ai lumii, dar şi a unei lumi orientale descrisă la începuturi de Pliniu cel Bătrân în «Istoria naturală». Nu pot spune că minunatele poveşti ale Şeherezadei, cea care a învins moartea prin poveste, nu m-au influenţat şi pe mine în scrisul de mai târziu. Şi n-am tresărit oare când, citind «Cântecul lui Roland», pe câmpul de luptă, acesta sufla dintr-un corn confecţionat din fildeșul unui elefant uriaș, corn dăruit de Harun-al-Rashid lui Carol cel Mare? Nicio carte, în această lume, nu poartă un titlu mai frumos. Dacă mă gândesc bine, Byron, Cervantes, Hugo, Coleridge, Kipling, Al. Dumas ş.a. s-au inspirat şi au dat pagini memorabile cu sonuri de basm oriental transpus la realităţile altor tărâmuri şi a altor regi, prinţi, cavaleri, oameni de rând, şi asta numai dacă ne-am gândi la istoria acestei cărţi şi la tălmăcirile ei. M-am întrebat, mai târziu, oare cine să o fi scris? Originea acestei cărţi este obscură şi poate fi opera a mii de autori învăluiţi în mister cărora nu le-a trecut prin cap că scriu o carte ilustră. Carte care, după Biblie, se spune, este cea mai citită. În istoriile citite despre Alexandru cel Mare găseam note prin care la Cairo acesta întâlnise peste cincizeci de bătrâni care depănau asemenea poveşti. Titlul ei îţi creează impresia unei cărţi infinite. O mie... şi una, adică cea care n-a fost scrisă, încă, dar se va găsi şi autorul care s-o aştearnă în vreo carte. O lume a extremelor am găsit în această carte «O mie şi una de nopţi». De la bogaţi la săraci, de la regi şi prinţi la oameni simpli, de la comori şi bogăţie la nenorociri, de la magia unei lămpi ori a unui inel la neîmpliniri lumeşti şi fel şi fel de pilde demne de pana scriitorilor de acum şi până în veacul veacurilor.
       Inteligenţa oamenilor simpli (pescari, croitori, cizmari ori cărători de sare pe spinarea dobitoacelor), de cele mai multe ori, mi-au dat de gândit. Nu mai departe ca povestea celui care pleacă tocmai în ţinutul Egiptului, la Ispahan, să caute comoara ce i se arătase în vis şi află că aceasta era chiar în grădina casei pe care o părăsise, ori a pescarului acela foarte sărac şi care deznădăjduit că nu poate pune nimic pe masa liotei de copii, se duce la un ţărm de mare să-şi încerce norocul şi aruncă năvodul rugându-se lui Mahommed din ceruri. Dar povestea frumoasei Bedrel-Budur, cea care îmi asediase aproape toate nopțile?...
       Un scriitor la masa lui, de unul singur, visează și scrie cam ce crede el că-i poate înghesui printre gânduri un înger care-l veghează tot timpul. Însă doi oameni, diferiţi ȋn vise și chemare spre lumea visată, pot ei să scrie o carte împreună? Ilf și Petrov au inaugurat «viţelul de aur» ȋn literatură. Omul care scrie, înfruntând doar cu pana sa un imperiu al cuvintelor, poate fi retoric (şi-i bine că este aşa), dar omul cu care se scrie? Înfruntă «el sau ea» viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată, ori devine, prin prisma celui care scrie, doar purtătorul de imagine al «arderii» numită viaţă şi construită tiranic de pana celui aplecat asupra colii de scris?
       Vezi, Ema, când autorii unei astfel de cărţi (nu tocmai la îndemâna oricărui scriitor) nu renunţă la realism şi nici nu confundă planurile trecut-prezent, fără ca cititorii lor să fie avertizaţi că oricând pot fi transbordaţi dintr-o realitate într-o altă realitate, construită doar pe simboluri şi imaginaţie, înseamnă că ei s-au descoperit dintr-un mare ocean de întâmplări, unul pe altul. Pentru mine, multă vreme Șeherezada avea nume de pasăre. În oricare dintre păsările măiestre ale basmului abia citit o vedeam pe Șeherezada așteptând să vină voinicul din poveste ca s-o răpească din haremul șahului, fie și pentru o noapte. Citeam în ochii ei teama și incertitudinea unui nou început, că spinul ce îi era destinat să-i străpungă inima nu era decât o amânare de moment. Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh «Pasărea spin», nu ştia ce legi implacabile o conduseseră la sinucidere, dar îşi începea pentru noi călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând.
       Niciodată nu am crezut că Șeherezada, care îmi încânta nopțile, va sfârși murind sub securea șahului Riar-șah. Mi-aș fi dorit să cadă, somnoroasă, după atâta povestit, direct în brațele mele, ca fiind doar eu cel care mai credea într-un asemenea vis al «tinereții fără de bătrânețe...». Cred că visul acesta m-a urmărit tot timpul. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spinii în piept, cu fiecare zi în care nu ştim să trăim, noi înţelegem de ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă? Iată o întrebare pe care sper că ai și găsit-o în cartea mea «Mesteceni în ploaie», la care îți așteptam părerea. Poate nu-i prea târziu.
       P.S Victor Sidȯriu: corespondent de război (în prima zi) pe frontul de vest.

       Scriindu-i Emei, Victor Sidoriu socotea mai departe că-şi făcuse datoria pentru care fusese trimis: să scrie un prim raport jurnalistic ziarului, dar să și trimită câteva rânduri acelei ființe pe care o îndrăgise de cum o văzuse și pentru care scrisese o carte. Investi însă o neagră amărăciune, desprinsă din tot ce văzuse peste zi, nefiind convins că ea îi va citi scrisoarea, incertitudine care îi copleşea sufletul, suflet care nu fusese scutit nici de norii cu care venise în contact aici, pe frontul de vest, dar nici  pe căile de dinainte ale vieţii de pe vremea când scrisese cartea și se gândea la Ema. Și fără să spună cuiva, fiindcă pentru mintea obişnuită a oamenilor ar fi sunat a ipocrizie, nu se putea mângâia cu gândul că Ema i-ar răspunde vreodată. Și acesta era încă un motiv de tristeţe. Nu putea vorbi cu nimeni, mai ales în condițiile frontului, despre aceste lucruri. În împrejurările de faţă, se simţea uitat de toți.

                                              (va urma)






















































Un comentariu:

  1. Sunt aici pentru a mărturisi ce a făcut această mișcare de vrajă mare pentru mine. Niciodată nu cred în vraja, până când am fost tentat să încerc. Eu și soțul meu am avut multe probleme de a trăi împreună, nu mă va face întotdeauna fericit pentru că sa îndrăgostit de o altă doamnă aflată în afara căsătoriei, am încercat tot ce mi-am făcut pentru a mă asigura că soțul meu lasă această femeie, dar cu cât vorbesc mai mult cu el cu atât mai mult mă face trist, așa că căsnicia mea a căzut în divorț pentru că nu mă acordă nici o atenție. De aceea, cu toată această durere și neliniște, am decis să contactez această vrăjitoare pentru a vedea dacă lucrurile se pot pregăti din nou între mine și soțul meu. această vrajă DR PEACE mi-a spus că soțul meu este într-adevăr într-o mizerie mare, că a fost o magie fermecătoare, așa că mi-a spus că va face totul ca de obicei din nou. el a continuat și a aruncat vraja pentru mine, după trei zile a aruncat vraja pe soțul meu a schimbat complet el mi-a cerut scuze pentru mine și a spus cum ma tratat că nu știe ce face el, eu și soțul meu este din nou toghter Îi mulțumesc cu adevărat DR PEACE pentru a-mi aduce soțul înapoi la mine Vreau ca toată lumea să-l contacteze pentru cei care au probleme în legătură cu problemele legate de căsătorie și de relații, el o va rezolva pentru tine. Adresa de e-mail este aici: doctorpeacetemple@gmail.com
    și lui WhatsApp: +2348059073851
    Viber: +2348059073851


    1) Dacă doriți ex-spate.
    (2) dragoste jocuri
    (3) Vrei să fii promovat în birou.
    (4) Vrei ca femeile / bărbații să alerge după tine.
    (5) Dacă vreți un copil.
    (6) Vrei să fii bogat sau să câștigi o loterie.
    (7) Vrei să-ți legi soțul / soția ca să fie a ta pentru totdeauna.
    (8) Dacă aveți nevoie de sprijin financiar.
    (9) Dacă nu vă puteți întâlni cu partenerul.
    (10) dacă doriți să vă opriți divorțul.
    (11) dacă vrei să te separi de soțul tău.
    (12) dacă doriți anchetele dvs.
    (13) Sarcina vrăji să se gândească la copil
    (14) Garanție Ați câștigat cazuri juridice perturbatoare și divorțuri indiferent de scenă
    (15) Anulați-vă căsătoria sau relația nu se despart.
    din nou adresa de e-mail este doctorpeacetemple@gmail.com. contactați-l imediat
    WhatsApp: +2348059073851
    Viber: +2348059073851

    Orice doriți, îl veți primi de la doctorul PEACE. Contactați-l, explicați-i problema și rezolvați-l.

    RăspundețiȘtergere