Enigmatica Ema (cap. 5)

Cap. 5 - Gânduri încurcate printre mesteceni

       A doua zi de dimineață, mama Emei, văzând că fata nu coboară la bucătărie, unde obișnuia să-și bea cafeaua înainte de a pleca la spital, se duse la ușa dormitorului și ciocăni de câteva ori. Nu-i răspunse nimeni. Intrigată, apăsă pe mânerul de la clanța ușii și o deschise larg. Ema era încă în pat și, somnoroasă, scoase o mână de sub cearşafuri şi-i făcu semn mamei că trebuia lăsată în pace.

       – Dar e vremea să pleci la serviciu. Ce faci? Ai uitat că astăzi intri în turele de gardă? Ema, ridică-te odată!... Nu-mi spune că ești și tu bolnavă, acuma? Asta mai lipsea, tatăl tău dincolo, tu aici...

       – Mamă, te rog, închide ușa aia. Lasă-mă să mai dorm un pic. Azi nu mai plec nicăieri. Am vorbit aseară cu Ana și îmi face ea tura de azi... Vreau să mă refac, mamă. Sunt un pic obosită și da, am oarece dureri de cap. O să cobor mai târziu. Îmi iau şevaletul și plec în Crâng să pictez câte ceva. O să-mi treacă și durerile astea, o să vezi...

       – Și cafeaua? Ți-am și pus-o în ceșcuță. Hai, coboară că se răcește. Vrei să vorbim numai noi, două, Ema?

       – Am zis „nu”, mamă! De ce nu mă lași acuma? Hai, du-te jos, vin și eu mai încolo.

       Ema se întoarse în așternut, dând de înțeles mamei sale că nu avea chef de vorbă. Rămasă singură, mai zăbovi cam un sfert de ceas în așternutul cald, apoi se ridică în capul oaselor și trase cearşaful peste genunchi, până sub sâni. Cu picioarele aduse spre piept, se ciufuli de câteva ori, după care își netezi părul înspre ceafă. Își frecă urechile cu degetele ambelor mâini și simțindu-se mai bine, întinse mâna după cartea lui Victor Sidȯriu. Căută partea în care rămăsese înainte de a adormi. Nu o găsise, deși frunzărise multe file. Nervoasă că nu însemnase locul, o aruncă la picioarele ei. Se apucă să rememoreze ceea ce discutase cu Mihai. De aproape doi ani de zile fuseseră ca niște străini. Se întâlniseră la câte o cafea, la Cafeneaua Artiștilor. Ea asculta atentă ce îi spunea el, suspectându-l totuşi, din priviri, că nu destăinuia totul, ci învăluia povestea lui în prea multe necunoscute. Dar când el o fixa să vadă dacă înțelesese ce-i zicea, ea dădea din cap, repetând câte ceva, arătându-i astfel că era atentă și curioasă foc să afle cum se ajunsese la răceala și dispariția din viața ei. Dar căsătoria lui? Asta înţelegea mai greu.

       Cu toate acestea, el nu avea cum să ajungă un străin, pentru că ea știa, ca în vremurile de altădată, că Mihai Gruzescu o iubea așa cum iubești un lucru vechi, uitat o vreme, dar regăsit. Se simțea protejată de prezența lui, de vorbăria lui dezlânată, de ticurile verbale cu care și ei îi plăcea să cocheteze: „că adică... da... ba nu... oh... sigur că da!...” Adică, nu se înstrăinase cu totul. Avea ca și odinioară, obiceiurile lui. Nu voia să mai aibă parte niciodată de o astfel de încercare.

       Stând cu mâinile încercuite în jurul genunchilor, Ema visa mai departe: „Ce fericit îl pot face și cât de ușor!...” Tânjea să-l vadă din nou fericit și surâzător, ca altădată. Rostise în minte acele vorbe destul de îngăduitoare, care o cam puseseră pe gânduri. Privi pieziș către fereastră, pentru a zări lumina de afară și a căuta curaj de a merge cu gândul înainte. „Ce ar fi (se lumină ea) dacă el, acum, ar sosi la ușa lor și i-ar cere mamei sale să o anunțe să coboare? O, nu! Era exclus. După întâlnirea de ieri, cum îl știa orgolios, el n-ar fi venit încă de a doua zi să o scoată la plimbare. Dar dacă la următoarea întâlnire îi va cere să meargă cu el undeva, la casa lui de la țară, ori la un hotel? Am să-i spun că vreau să merg cu el «și să rămân la tine noaptea asta și celelalte nopți». Și o să-i mai spun că m-am săturat să stau fără el. Îmi fac geamantanul mare și pe cel mic, nu-mi iau decât hainele și ceva din încălțări, și chiar dacă e și soția lui acolo, uite, ea – Ema –, va sta singură într-o cameră, iar el o să înțeleagă și n-o să fie multă amărăciune (deși se îndoia), «că doar nu suntem doi tineri îndrăgostiţi»”. Avea frazele deja pregătite, să le spună la momentul potrivit. „Aceasta va fi ultima șansă pe care i-o acord!” Rostise fraza cu voce tare și se sperie la auzul ei: „Doamne, ce-i cu mine? Doar nu m-am prostit? Opreşte-mă, Doamne, dacă poți! Am fost naivă, cred, dar acum îmi dau seama că va trebui să mă hotărăsc definitiv, altfel va ieși un talmeş-balmeş care va stârni nebunia în toate direcțiile.” concluzionă Ema. Deşi îl suspecta de alte scopuri, înţelegându-i totuşi capriciile, dincolo de beteşugurile lui mai vechi, nu știa încă ce decizie să-i ceară, ca să nu mai aibă parte de supărări grele şi fără leac, pricinuite tot el cândva. Ema se baza pe instinctele ei feminine care nu dădeau greș când trebuia să pornească o recucerire. Şi acum, dacă-n viața lui ar fi fost vorba de-o urgenţă reală, şi-ar fi călcat numaidecât pe suflet şi, fără să-i pese de un nou eșec, ar fi alergat să-i fie de ajutor. „Fiecare om – își spuse Ema, analizându-şi viaţa – ajunge, vrând-nevrând, la nişte concluzii asupra existenţei, în general, şi asupra propriei vieţi.” Ideea asta o auzise de la Victor Sidoriu? Nu realiză cum îi venise, așa deodată, întrebarea. De aceea clătină din cap, alungând-o. „Uite, își zise, fără să fiu de-un optimism debordant, răbdătoare, tenace şi păstrând tot timpul într-un ungher de suflet speranţa în mai bine, trebuie să recunosc că sentimentul major pentru tot ce s-a întâmplat între noi e dezamăgirea!” De aceea, pentru a nu mai rata încă o dată șansa vieții ei (dacă asta se putea numi șansă) nu trebuia să se plângă de nimeni şi de nimic. Altfel, sufletul îi va fi copleşit iarăși de-un dor de moarte după singurătatea în care fusese abandonată. Era sigură de dreptatea ei și înainte de a-i vorbi deschis despre dragostea sa, Ema ar fi trebuit să-i arate lui Mihai cât de vinovat era el față de dânsa. Venise vremea să-nţeleagă dorinţa de eliberare, de înălţare a cugetului şi-a sufletului dincolo de „durerile iubirii”. Era mărturisirea vădită a unei răceli sufletești care îi marcase „karma” în cei aproape doi ani de despărțire de Mihai. Erau gânduri care nici măcar în intimitatea spovedaniei nu încăpeau. Se frecă la tâmple, ca și cum ar fi căutat punctele din care credea că porneau toate migrenele zilnice. „Nu cumva toate astea țin de sacralitatea sufletului? Atunci, nici măcar Dumnezeu nu trebuie să le-audă!” se învioră Ema. Întinse mâna și ridică de la picioarele ei cartea lui Victor Sidoriu: „Ia să vedem ce mai spui și tu, dragul meu!” Citi, începând cu primul rând al paginii pe care o deschise:

       „...După ce acceptase să meargă cu el, păşind înaintea ei, Grid întorcea des capul să vadă ce se petrece cu ea. Își aminti că îi mai propusese cândva să vină la casa de la țară a prietenului său plecat în străinătate, dar ceva a funcţionat prost atunci și nici măcar nu-și mai amintea și de ce sau ce. Vag realiza cum se încruntase Ema, ca și cum ar fi înțeles de la el că majoritatea fetelor sunt fără minte și dacă tot le aprinzi amorul, s-a dus cu creierul lor și își pierd pur și simplu judecata. Ema nu spunea nimic. Pusese în balanță propunerea lui și o analiza. «Iar nu e bine! își zise Grid. ...Dar, dă-i, omule, răgaz. Lucrurile astea nu se fac, așa, hodoronc-tronc, în plină stradă.» Zări o bancă la intrarea în parcul heleșteului și o trase de mână, cerându-i să se așeze. Îi trecu prin cap o stratagemă fulger. N-avea cum să dea greș cu așa ceva, mai ales că, pentru Ema, pictura și, îndeosebi, portretistica era ca și viața. Grid îi explică Emei că se hotărâse să pună pe pânză portretul ei, dar pentru asta toate instrumentele cu care trebuia să lucreze se aflau la țară, în casa prietenului său plecat în străinătate. Devenea din ce în ce mai nonșalant pe măsură ce îi explica toate amănuntele. O convinse căci ea îl provocă la «revolta sărutărilor pătimașe», pe care și le furau unul altuia, chiar acolo pe bancă. Deci (își zise Grid, satisfăcut de situație), e timpul să plece cu Ema la casa prietenului aflată la ieșirea din oraș. Cum a intrat în locuința de la țară, Grid și-a dat jos haina, pe care a și aruncat-o pe pat. Apoi și-a scos și cămașa cu care a făcut întocmai cum făcuse cu haina. Ema se așezase pe marginea patului, stătea picior peste picior și pe cel de deasupra îl mișca în sus și-n jos. Era foarte agitată. Grid, trase o draperie din dreptul ferestrei și îi arătă o coală albă prinsă în pioneze pe un suport din carton PFL, așezat pe un trepied. «Aha – zâmbi Ema –, deci totul fusese aranjat dinainte cu de-amănuntul. Lipsesc lumânările aprinse și cupa de șampanie...» Ca și cum i-ar fi auzit gândurile, Grid luă dintr-un bufet așezat în colțul camerei două pahare și o sticlă de vin. Ema nu avu timp să citească eticheta de pe sticlă. Trase un scaun lângă tăblia patului și turnă în pahare. S-a așezat pe al doilea scaun, lângă ea, și i-a oferit o țigară.

       – Nu fumez, a spus Ema.

       – Îmi dai voie?

Grid își aprinse țigara și după ce inspirase un fum, o lăsă lângă sticlă. O privi pe Ema în ochi și ridică paharul, îndemnând-o să facă la fel.

       – Pentru ce ar trebui să închinăm?

       – Pentru tine! rosti Grid. Și portretul ce ți-l voi face.

       Puse paharul jos și îi descheie fetei îmbrăcămintea, începând cu nasturii de la bluză, apoi îi scoase furoul și îl aruncă peste hainele lui.

       – Ești cam îndrăzneț. Nu ți se pare? Nici măcar nu justifici gestul cu o frază mai de doamne ajută!

       – Uite ce-i, Ema... Știi că n-avem prea mult timp... Hai, ce Dumnezeu?... Nu mai ești o copilă!... Eu zic să-i dăm drumu’!

       – N-ar fi mai bine să stăm, uite așa, unul lângă altul și să vorbim? Uite! Pune hainele pe un umeraș și stăm amândoi în pat, de vorbă. Nu e mai bine așa, Grid? Ca să-mi faci portretul, ar trebui să mă cunoști și așa. Te deranjează că nu vreau sau nu pot să fac asta? Adică, ai gândit cu de-amănuntul toate astea, dinainte de a veni aici?

       – Dar îți jur, Ema... Cum Dumnezeu ți-a putut trece prin cap că am gândit totul, dinainte? Pe sfânta cruce că...

       – Nu-i nevoie, îi puse ea mâna la gură. Vrei să mă răzbun pe tine?

       Grid se simți mai curând trist, decât excitat. Chiar ea părea deprimată. Atunci Ema l-a cuprins cu brațele și l-a sărutat cum o făcea când era «revoltată» pe el. Până s-au rostogolit printre cearșafuri și au căzut două trupuri goale, inerte, unul lângă celălalt, ca două păsări amețite  de fumul prafului de pușcă și lovite aproape mortal în aripi. Când el a căutat să o arunce printre perne și să îi desfacă brațele și picioarele pentru a o poseda cu totul, Ema se desprinse brusc și împingându-l cu forță îl trimise la șevalet. Îi spuse pe un ton agresiv:

       – Fă-mi portretul, mai întâi. Nu pentru asta m-ai adus aici?

       Grid se ridică de pe pat și rămase descumpănit. Chiar și vocea ei era de ajuns să-l țină la respect. Încercă să o înduplece:

       – Ema... credeam că o să te simți mult mai bine, dacă m-ai fi lăsat să terminăm ce am început. Nu e mai bine să rămânem ca doi răstigniți după asta...

       – Ascultă-mă bine, Grid, dacă mai încerci așa ceva, privește doar în jurul tău, cum stau toate așezate la locul lor. Încearcă numai și va fi măcel, aici. Nu glumesc. Am puterea să mă lupt cu tine până dărâmăm toată șandramaua. Acum fii bun și adu-mi bluza și lenjeria. După ce mă îmbrac, te aștept afară...

       – Atunci, uite cum o să facem, Ema...

       – ?...

       – O să vină curând și ziua când mă voi înfățișa alor tăi și ai mei îți vor cere, oficial, mâna.

       Dar Ema trântise furioasă ușile în urma ei și nu desluși vorbele aruncate de Grid cu oarecare ezitare.”

       Ema auzise din nou ciocănitul acela enervant în ușă, dar citi mai departe închipuindu-și că cei doi eroi din cartea lui Victor trecuseră deja la măcel. Era tot maică-sa care părea speriată de întârzierea fetei. Doar promisese că va mai sta un pic atârnată în somn și avea să coboare să-și bea cafeaua. Aruncă pe măsuța de lângă pat cartea și sări direct în picioare:

       – Imediat, mamă! Gata, cobor îndată!...

       Pe de o parte era necăjită că fusese întreruptă și nu mai știa ce făcuseră cei doi în casa de la țară, pe de altă parte se gândea că-i mai bine așa. Cine știe cât avea s-o mai rețină dinaintea paginilor povestea lui Victor Sidoriu, iar ea trebuia să alerge la Cafeneaua Artiștilor, pentru a-l întâlni pe Mihai Gruzescu. Îi trebuia confirmarea lui, decizia lui, după tot ce întâlnise în cartea lui Victor și îi năucise gândurile, ce fuseseră oarecum ordonate înainte de lectură.

                                    (va urma)