Prichindeii se prind în basm
O nouă carte ilustrată (il. aparține Elenei
Drăgulelei-Dumitru), a autoarei Elena Bolânu (cu povești despre necuvântătoare)
vine în întâmpinarea celor micuți. Că prichindeii „au nevoie de povești ca să
știe ce se întâmplă nu numai în povești, ci și în lumea jucăriilor de tot
felul, în lumea gâzelor și animalelor” (cum spune Crina Decuseară Bocșan – în
cuvânt înainte), prea bine se cunoaște și e firesc să fie așa, însă despre cel
care trebuie să scrie aceste povești foarte puțin se cunoaște. Despre autoarea
cărții de povești pentru prichindei „De ce s-au supărat păpușile?”,
apărută la Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 2016, prea puțin se știe.
Elena Bolânu este o scriitoare pentru copii, educatoare de profesie, din Movila
de Ialomița, dedicată profesiei și copiilor, care a pornit pe drumul scrisului
pentru a invita copii preșcolari, mici și mari, la o înțelegere a ceea ce numim
MIRACOLUL COPILĂRIEI. Și o face, instruit și educativ, prin intermediul
poveștilor despre animale și alte minuni ale copilăriei. Intrând în contact cu
lumea prichindeilor preșcolari, autoarea din Ialomița își propune să amplifice
posibilitățile copilului de a intra în contact cu regulile, normele și
rosturile lumii acestea prin intermediul unor povestiri cu tâlc și morală.
Povestirile Elenei Bolânu au ca țintă exprimarea clară a unor sentimente
de admirație, aprobare și dezabrobare pentru eroii unor întâmplări cu iz de
poveste, credibile pentru înțelegerea celor mici, pentru că povestea e cea care
îi captează copilului toate simțurile, de admirație, de încântare, de trăire
afectivă într-un tărâm fabulos ca acesta. Grija și ardoarea cu care se apleacă
asupra sufletelor celor mici iese în evidență prin ușurința și acuratețea frazei scrise, prin firescul
dialogului purtat între eroii povestirilor, prin observația autoarei dublată de
sentimentul de iubire, înțelegere și morala pilduitoare din finalul
întâmplărilor. Astfel cele 19 povestiri au ceva din magia poveștilor de
odinioară (auzite de fiecare dintre noi la gura sobei sub sfârâitul fusului din
caierul de lână tors de bunica), dar aici, simplitatea aparentă a poveștii se
bazează pe folosirea informațiilor necesare percepției despre lumea necunoscută
a necuvântătoarelor. „De ce s-au supărat păpușile?” este
povestea micuței Oana „cea mai fericită fetiță pentru că avea o mulțime de
păpuși primite cadou”. Bine-bine! Dar păpușile nu erau deloc mulțumite de
purtarea Oanei și caznele la care erau supuse. Așa că s-au hotărât, deodată, să
o pedepsească pe fetița răutăcioasă ascunzându-se toate într-un ungher al
raftului din cămară și să-i dea prin asta o lecție. Iar faptul că fetița devenise
tristă în urma acestei întâmplări și nu mai avea chef „nici de joaca cu copii
de pe stradă”, nici de vorbă, nici de ghemul bunicii, era un semnal că păpușile
își atinseseră scopul. Iar iertarea pe care și-o va cere Oana păpușilor face
parte din morala acestei povestiri cu tâlc. Povestirea „Peștișorul auriu” e povestea unui bătrân pescar și a cățelușului
său aflați pe malul unui iaz și care mai toată ziulica nu prinseseră nimic.
Bătrânul pescar mai era trist și pentru că acasă bătrâna nu avea nimic să pună
în oală iar copiii nu mai înveseleau căsuța cu glasurile lor fiind plecați în
lumea largă. O astfel de tristețe nu are cum să nu impresioneze pe cei mici.
Mai ales că din iaz, spre sfârțitul zilei, va ieși la suprafața apei și
peștișorul auriu care îi va promite cățelușului că se va da prins în undiță, iar
dacă i se va da drumul se va ține de cuvânt și cele trei dorințe îi vor fi
îndeplinite pescarului nostru. Încântarea celor mici va veni odată cu
întoarcerea pescarului și cățelușului la căsuța lor și la ceea ce vor întâmpina
acolo. „Pic și Pica – prieteni cu
Măriuca” e întâmplarea care urmează a-i da multe informații fetiței
Măriuca, aflată la mare împreună cu părinții,
despre rolul a două picături de apă în natură. Dar despre călătoria
picăturilor de apă în natură, Măriuca – spune autoarea - „abia aștepta să ajungă
la grădiniță, să așeze pe hârtie povestea lui Pic și Pica...”, că doar, de
acum, era o fetiță care știe multe. „Cuvinte
magice” e lecția pe care bunica, în timp ce făcea cozonacii cu nucă, i-o va
da lui Marius, copilul care era foarte trist pentru că prietenul său de joacă,
Andrei, se supărase pe el. Care sunt acele cuvinte magice și ce a făcut imediat
Marius după ce a ascultat de sfatul bunicii, copiii vor afla la finalul
povestirii. Vor urma și alte povestiri pilduitoare cum sunt: „Iulia și semaforul”; „Sucă și Cuță”; „La săniuș”; „Maia”; „Dorin și Voiajorul” unde se observă
clar că autoarea povestirilor pentru copii își construiește cu elemente între
real și fabulos o proză umană, din care nu lipsește perspectiva modernă a
savuroaselor povestiri cu puternice accente moralizatoare. Astfel, Elena Bolânu
duce imaginarul artistic și pe cel al expresivității artistice la acel nivel
comunicativ cerut de părinți (când se găsesc în relații firești cu copii lor),
de fapt, un nivel al accesibilității vârstei căreia i se adresează autoarea de
față. Spre exemplu: „Codițe buclucașe”
relatează povestea celor două surori, Lia și Liza, foarte diferite. Abia la
rugămintea mamei lor, fetița Lia (dar după ce Adrian, băiatul de la grădiniță o
va molesta conform principiului „altuia nu-i face, ce ție nu-ți place”), avea
să înțeleagă „cum se câștigă atenția” din partea celor din jurul tău. Iar „Povestea lui Luky”, cățelușul care făcea
scamatorii în fața grădiniței să se amuze copilașii „cu năsucurile lipite de
geam” va deveni povestea unui cățel „condamnat” de hingheri, sau autoarea va
scrie un final pentru a salva povestea ca să descrețească frunțile micuților
ascultători? Visul prichindeilor, cărora li se va citi toate aceste povestiri,
e singura speranță că tot ce a gândit autoarea se poate înfăptui în izbânda
binelui. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este
și speranța un mare adevăr.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu