o carte poștală
În această călătorie de gânduri,
în jurul tău totul foșnește și zumzăie
(chiar dacă asta e tot)
de strâng la piept, ca pe o armă
și această înfrângere.
Când ceva pare pierdut
la capătul oricărei poteci, fără să te fi afundat în ea
veșnicia e fadă. Îmi amintesc;
acolo, ploaia bătea în ambele direcții
ca un nor de lăcuste
devorând secundele pe frontul unde rămăsesem singur.
De unde să-mi fi dat seama,
dacă războiul mai continua ori se terminase
ori cel care ne invita în jurul focului
să cinăm amărâții lui cartofi copți, cu puțină sare
nu era doar un lanț de cauze și consecințe?
Că nimeni... nici măcar cel aflat în tranșeea inamică
nu mai putea face nimic,
doar amenința, viclean, cu degetul.
Acum, zilele sunt doar în trecere. Ca într-o gară
unde și trenurile sunt ca sufletele
celor ce călătoresc. Înaripate către cer.
Hai, vino lângă mine! M-au simțit îngerii
că merg singur prin stepa arsă după iureșul bătăliei
și ce-ți scriu e doar o carte poștală
pentru secolele ce vor urma:
„De la mare distanță, în urmă, doar cerul
se mai lipea de pământ.
Cum te poți împotrivi,
când ploaia mă trăgea ca pe roate
de nu mai aveam nici un fel de scăpare?”
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu