Povestea femeii care n-a visat niciodată
Toate frământările tale sunt jucării stricate
și gândurile în noapte sunt gânduri fără speranță.
Împins odată pe drumul renunțărilor
(cu precizie misterioasă, te-am auzit)
vei abandona lupta.
Cerul era atât de jos, sau așa credeam.
Țineam ochii închiși, ghemuit lângă dig
vorbeam cu mine însumi, în gând,
ca să nu mă rog cu glas tare.
Pescărușii zburau jos, pe deasupra șlepurilor.
Doar dinspre turnul de pază
răsuna ceva. Ca o sirenă de ceață
avertizând vapoarele rătăcite. Iar eu mă aflam acolo
să scriu povestea femeii care n-a visat niciodată.
Acum, la căsuța de pe deal
nu mai locuia nimeni;
obloanele fuseseră trase deasupra întregii lumi.
Îmi imaginam doar părul ei răsfirat evantai,
ochii în care îngrămădise atâtea speranțe
și un anume prozaism în durerea din glasul ei:
„Măcar dacă ai putea coborî de pe crucea Ta
o vreme, Doamne!”...
Auzeam cum picăturile transformate în măzăriche
se loveau de asfalt, într-un oraș
asediat din toate părțile de grauri bezmetici.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu