Un timp care se oprise

Acolo, timpul se oprise

Cineva, priceput în a tălmăci semnele

spunea că omul va trebui odată

să-și pună pe taler viața, să-și numere gândurile

ca nimicuri ce nu mai puteau fi descâlcite.

Expresia acelor ochi

care sfredeleau în mine ca într-un munte,

din vara ce începuse cu o burniță

nicicum nu se putea uita.

Ca leagănul vechi (de-i spunea scrânciob)

atârnat de creanga cea mai înaltă

a nucului unde îi scriam poezii

și număram, nuștiu de ce, cuiburile de ciori din copaci.

Zile în șir, refugiat în pavilionul din grădină

îi auzeam degetele subțiri pe tabla ce ținea loc

de fereastră:

pam-pa-pam-param...

ca la acel acordor de piane din schița lui Cehov.

Azi, cheia a căzut din broască

și prin gaura cheii au intrat liliecii.

Doar scaunul se mai leagănă sub sârma pe care erau,

cândva, rufele.

Apoi doi ochi mici, părul negru, bluza fără bretele,

în picățele

și un timp care se oprise.

Aș fi vrut să-mi mai dea în joacă, în cărți.

Să-mi afle norocul. Să o aud spunând, cu tristețe:

„N-aș vrea să rămâi aici. Mai ai o viață înainte!”

Pam-pa-pa-pam-param!

Să mai fi visat ca atunci, în urma ei

și să nu fie totul stins

și mort, acolo.

                                   FLV