Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și
Pace” (13)
Oare cum trebuie să-l fi privit cititorii lui Cervantes
pe Don Quijote la vremea aceea când, încă, autorul cărții despre isprăvile
acestuia, trăia? Nu cumva se vor fi purtat ca acel Zopyr, fizionomist de
profesiune, la întâlnirea cu marele gânditor Socrate? Se spune că Zopyr îl descifrează
pe primul drept: un stupid oarecare, brutal din fire și înclinat spre desfrâu
și beție spre hazul discipolilor filozofului care izbucnesc, firesc, în râs.
Prins pe picior greșit, Zopyr o drege spunând că așa era construit filozoful din
natură, însă, practicând ani la rând virtuțile, acesta și-ar fi înfrânt
pornirile inițiale. Apoi cum, altfel, avea să fie catalogat Don Quijote, când
întors la „hanul fermecat”, cu suita care-și făcuseră un plan de a-l aduce
acasă, își va găsi, prin hangiu, „nașul” care-l va descifra astfel: „Afurisit
să fie ceasul în care mi-a călcat pragul casei cavalerul ăsta rătăcitor și mai
bine să nu-l fi văzut niciodată în ochi...”. Și asta, pentru că ceea ce i se
păruse iscusitului hidalgo un uriaș, nu era decât imaginea burdufelor cu vin,
iar cea mai vajnică bătălie în care se încăierase cavalerul, nu făcuse să
țâșnească sângele uriașului ca dintr-o fântână, ci doar făcuse pagubă vinului
țâșnit pe jos. La han mai apare și Don Fernando, iubitul Doroteei și astfel
planul de a-l aduce pe Don Quijote acasă, în satul său, ia proporția unui
spectacol măreț, cu personaje înadins deghizate. Asistăm la proporția unui
spectacol shakesperian, cu nebunii care jucau rolul lui Hamlet, chiar lui
Hamlet.
Cei drept,
Cervantes nu-și propune să scoată la lumină adevărul însuși despre eroul său,
ci lumea conceptelor și identitatea acestuia dintre ființa și gândirea eroului
său. Și dacă lumea lui Cervantes arată cu totul altfel de lumea lui Tolstoi,
aceasta nu este o iluzie doar, ci e o urmare a „veșnicei mișcări” cum ar fi
spus Nietzsche vorbind despre lumea anticilor și lumea sa. Și lumea celor două
genii, din cele două creații, cu certitudine, e o lume frumoasă pentru că
provoacă nenumărate îndoieli și incertitudini. Tot ce se petrecuse, în două
rânduri, la hanul cu pricina, pentru Don Quijote e doar vrăjitorie curată, în
timp ce pentru cei care știau firea firea cavalerului, toate acestea erau
prilej de veselie socotind că nu se află pe lume mai mare aiureală. „Cei care-l
ascultaseră își ziceau că mare păcat era ca un om care, pe cât părea, avea
mintea limpede și vorbea frumos despre orice lucru s-ar fi apucat să vorbească,
să-și fi pierdut cu desăvârșire mințile...”, - notează Cervantes. Credem că
datorită forței de exaltare a eroului (pe de o parte) și inspirației autorului
(pe de altă parte) în lupta susținută cu puterile ascunse și misterioase ale
realității, ajungem noi, cititorii, să percepem imperioasa frumusețe a vieții
în care s-au desfășurat evenimentele. Și la urma urmei, unde s-a mai văzut, se
vede sau se va mai vedea vreodată pe lumea asta cavaler rătăcitor care să aibă
atâta cutezanță în a se încăiera în cele mai faimoase bătălii, nu cu unul ci cu
o sută de arcași? Azi noi (scriitorii) vrem ca și lupii să fie sătui și oile să
rămână întregi, cum sugera Tolstoi în creația sa. Să ne gândim doar cum privea
prințul Andrei în ochii lui Napoleon, de acolo de jos unde se afla căzut, cu
lemnul drapelului în mână și sângele ce i se scurgea din rană: „...se gândea la
nimicnicia gloriei și la nimicnicia vieții, căreia nimeni nu i-a înțeles
rostul”. Și în cazul eroului lui Cervantes nu rămânem într-o paralizie
temporară a atenției de suprafață a actului de creație ci într-un echilibru
valorificat de actul de creație, pentru că imaginea întoarcerii eroului, cu
carul cu boi, înghesuit și prizonier într-un fel de colivie de nuiele
împletite, nu ne-o poate șterge nimeni din memorie: „Don Quijote călătorea
întins în cușcă, cu mâinile legate, cu picioarele întinse, cu spinarea sprijinită
de parii pereților cuștii, răbdător și tăcut, de parcă n-ar fi fost om de carne
și oase, ci statuie de piatră...”. Acesta este, senior cititor, Cavalerul
Tristei Figuri, de care de bună seamă veți fi auzit vreodată, ale „cărui
vitejești isprăvi și fapte mari vor fi încrustate în bronz nepieritor și-n
marmură durată pentru vecie...”. O lume
reală și prozaică contrapusă unei lumi imaginare și poetice? Poate! Senzația
vine și din faptul de a ne deplasa cu o „unduire” nostalgică dintr-o lume
arhaică a vechii Spanii, într-o lume realist-dureroasă a unei Rusii cutremurată
de un război celebru. În această primă parte, Cervantes a sugerat doar o lume a
cititorului diferită de cea a cărții. Iar Cervantes va continua să povestească
mai departe isprăvile eroului său, cu o a doua parte a cărții despre Don
Quijote, în care personajele din carte, participante la minunatele aventuri vor
deveni și cititorii lui Don Quijote pe post de judecători sub semnul intenției
de comunicare cu lumea exterioară. Un fel de Nicolinka Bolkonski (fiul Lizei și
al lui Andrei Bolkonski) care în finalul romanului lui Tolstoi va rosti
profeticele fraze: „Dar va veni o zi când voi isprăvi cu cartea și atunci voi trece la fapte. Un singur lucru îl rog
pe Dumnezeu: să fiu și eu așa cum erau oamenii pe care-i descrie Plutarh.
Atunci voi săvârși fapte mari ca și ei. Voi face fapte și mai mari decât ale
lor. Iar lumea toată mă va cunoaște, mă va iubi și mă va admira”. Aceasta E
CHEIA pentru taina lumii; pășind peste FIINȚĂ, în adâncul tuturor lucrurilor. Adică:
o nesfârșită căutare a singurului lucru care există în lume, mai bine zis,
chiar LUMEA.
(final)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu