Odată cu soarele

Odată cu soarele

N-am crezut că pot și astfel alunga frigul

învelit cu-o pulpană a paltonului

în tranșeea dușmanului meu.

Înfrigurați, în noaptea aceea cântam împreună:

„când s-o lăsa sec de pâine

și păhăruțul de mine

lume, lume...”

Dar poate așa stătea scris în vreo carte.

Să fi tremurat în acel dans de umbre,

când totul semăna a vânătoare, deja?

Spun unele cronici că începuse austrul să bată

și soarele o să tremure

sub labele vulpii care îl va vârî în vizuină.

Mai degrabă aș fi înfruntat dezastrul

în singurătate

cum nu mi-ai vorbit niciodată de dragostea ta...

Nici când ți-am spus că voi rătăci ca un vultur

prin lume

nu te-ai repezit ca lupul de stepă în urmă.

Dar, știi?

Plopii din crâng sunt tot acolo unde i-am lăsat

și m-ai auzit întrebând: „Când mori și ajungi

la Judecata de Apoi,

în dispreț vei găsi întinderea iubirii?”

Nu există gânduri în noapte

care să-ți împlinească visurile mărețe

să-ți spună care e partea ce nu-mi aparține dintre amintiri

mai ales că,

trăsesem luntrea la mal și auzeam același,

mereu același, cântec repetat:

„Când m-or băga în mormânt

Și n-oi mai fi pe pământ...”

Dar, vezi?

Pe atunci

nu știam cum ma va trăda marea

și acum toate trădările sunt aproape de cer

granițe ridicate și ziduri întunecate.

Ca la Rembrand! Odată cu soarele

văzut tot mai stins înecânduse-n mare.

                    FLV