Enigmatica Ema (cap. 2)

       Cap. 2 - Ema avea șoimi în privire

       Victor Sidȯriu privi o vreme, cu multă atenţie, cum Iulia își sorbea berea și îl urmărea curioasă pe deasupra halbei. Iuliei chiar i se păru că Victor rămăsese pe gânduri căutând s-o privească foarte insistent și arăta ca unul care se gândea la ea ca la femeia visurilor sale: atent la pielea ei, la părul şi ochii de aceeaşi culoare cafenie ca a amurgului târziu, părul ceva mai deschis. Cum Iulia zâmbea de fiecare dată ce el cobora cu privirea dinspre şuviţele de pe frunte spre ochi, și mai apoi în jos spre pieptul care pulsa firesc, Victor se întoarse spre bar și îi făcu semn băiatului să-i mai aducă un rând. Apoi privi spre fată și căută să schimbe vorba:

       – Doamne, Iulia! rosti Victor după o lungă tăcere. Am şaizeci de ani. Să presupunem că voi mai apuca să traversez și războiul ăsta și să o mai duc aşa încă cincisprezece-douăzeci de ani. Mă întreb ce voi face în toţi aceşti ani? Ce voi face cu amintirile pe care, dacă voi mai avea timp, le voi spune nepoţilor? Înţelegi, Iulia?! Poate că aș vrea să-i trăiesc cu totul altfel. Așa cum i-am trăit într-o viaţă anterioară, dacă tot se spune că am mai fost cândva. Dar dacă mă uit în urmă ori înainte, totul e ca fumul. Să încep o viaţă nouă? Dă-mi tu o idee. Eu sunt nebun. Să zicem, iresponsabil. Dar tu, Iulia? Cum poţi crede că eu te-aș putea iubi, ori caut a mă îndrepta cu toată credinţa spre tine? Și cum m-aş putea vedea că aș mai iubi ca altădată? Ar fi ca și cum aș îndrepta arma la ochi, aș ţinti prada şi n-aş nimeri niciodată. Crede-mă, nu mi-aş ierta aşa ceva! În loc să stau cu tine pe terasa asta la o bere, uite, pesemne aș fi dorit să ieşim din oraş, să alergăm aiurea prin locuri necunoscute, să oprim maşina la o margine de pădure și să rătăcim cum spunea poetul, pe cărări străine și codri adânci. Noi doi și gândurile noastre. Am spus: aș gândi! (O spusese direct, fără nicio emoţie, ca un actor, privind-o insistent în ochii ei mari și miraţi.) Vezi? Cu trecerea anilor totul e un vis de neatins. La tinereţe totul era posibil. Viaţa e ca un fum de amăgiri, Iulia...

       Iulia se văzu datoare să-i strângă ea, acum, mâinile și să-l ciupească de degete. Simțise și ea că între ei nu putea fi altceva decât o prietenie ca oricare alta. Ea era încântată și fericită că îl putea vedea când și când, că putea să stea cu el de vorbă, ca de la egal la egal, ore în șir, fără să se plictisească, fiindcă avea multe de învățat din tot ce povestea el, iar el, sigur, o putea primi cu brațele deschise ori de câte ori se va fi ivit ocazia unei noi întâlniri.

       – Cum poţi să vorbești așa, fără nicio remușcare, de parcă nici nu m-ai avea în față, Victor? Adu-ți aminte că m-ai încurajat la început, când am spus că vreau să fac literatură. De ai să mai vii pe aici și n-ai să mă duci în cu totul altă parte, rătăcind drumurile, n-am să-ţi reproşez asta...

       – Am mers cam departe cu gândurile mele. Îmi cer iertare, Iulia. Tu ai ceva de sfântă pe chipul tău. Eu, dimpotrivă, sunt un visător incurabil. M-ar da afară din orice mănăstire la care aș cere un colțișor liniștit de la Dumnezeu. Ți-ai pierde vremea cu unul ca mine, dacă ai încerca să mă luminezi pe calea cea dreaptă.

       – Nimeni nu-i ca tine, zise fata, cu o tristeţe în glas pe care el i-o remarcă de îndată.

       – Să nu ucizi... da, să nu ucizi niciodată păsările cântătoare! spuse cu gândul la ceva care îl măcina. Frumos mesaj ți-ai ales încă din titlu. Îmi pare rău că ai rupt manuscrisul. Pe vremuri, tata mă lua cu el la momitul păsărilor, i se confesă el. Foloseam o plasă și niște boabe de mei, grâu și porumb. Ele veneau singure să se hrănească cu boabele aruncate pe pojghiţa de zăpadă îngheţată, iar noi trăgeam de sfori până cădeau plasele și ele rămâneau captive în cuștile alea. Un prieten vânător îmi spunea odată cum se învârt ele pe câmp, cum se apropie apoi de locul unde sunt pregătite puștile, parcă presimt asta, au un freamăt și un fâlfâit aparte din aripi și atunci vânătorii le împușcă. Uneori, în preajma ta, cred că sunt ca aceia care vor să-i facă rău unei păsări ca tine. De aceea mă simt vinovat, Iulia. Vinovat că te-am reținut fără voia ta și te-am făcut să-mi asculți toate prostiile. Am impresia că toate astea nu-ți fac decât rău. M-ai putea dușmăni cândva. De asta mă tem cel mai mult.

       – Nu ne-am făcut rău reciproc. De ce să ne dușmănim, Victor? În ultima vreme am devenit o leneșă. Eu simt nevoia de singurătate. Dumneata ai o satisfacție nebună de a-ți devora prietenii cu poveștile dumitale. Dar nu te apuca să romantizezi tot felul de idile. Dacă e să se întâmple, apoi se întâmplă. Lasă-ți viața să curgă firesc. În viață e mai bine să te gândești doar la tine și la nimeni altcineva. Să presupunem că te va iubi cineva mult mai tânăr ca tine. Cum te-ai simţi atunci când vei încerca să te dezbari de acea iubire ca de o haină pe care o lepezi de pe tine și ea îți va striga: „De ce vrei să renunți la mine, Victor?” Cum te-ai simţi?

       El o privi foarte atent să rețină tot ceea ce îi spunea fata în timp ce-și ducea halba cu bere la gură. Nu observă nici cea mai mică intenție de a-i zgândări amintiri mai vechi, mai noi, și nici urmă de ironie. Îi aruncă doar o privire fugară. Nu-i răspunse. Iulia nu mai așteptă răspunsul lui și înălță gâtul spre aleea dinspre Crâng. Victor înțelese că Iulia zărise pe cineva cunoscut venind pe alee. Întoarse privirea înapoia sa și zări o fată alunecând ca un fluture către poarta Crângului. „Surioara cea mică!” fu primul lui gând.

       – Sora mea vine spre noi. Înțelegi, Victor? Noi două am crescut sub acelaşi acoperiș, dar e ca și cum ne-am trezit într-o zi că toată copilăria noastră a trecut ca un accelerat prin gară, nu mai există, a trecut ca fumul de care aminteai. Uite-o! îi arătă ea cu mâna spre aleea ce da spre poarta de ieșire a Crângului, spre stradă. Ea e!

       Victor privi către direcția indicată și își ținu răsuflarea, simţind bătăile inimii cum îi zguduia pieptul, în vreme ce ochii îi fugiseră spre ceasul ce arăta scurgerea timpului. Se ridică de pe scaun și înțelese că nu era o încercare prea îndrăzneaţă pentru vârsta lui să-i iasă în întâmpinare fetei ce venea parcă plutind, pe alee. Dacă ar fi realizat ce gândea Iulia, s-ar fi speriat de fapta necugetată pe care tocmai pornise s-o săvârșească și chiar înțelesese că nu era alta mai potrivită.

       – Merg pe urmele norocului să o întreb ce anume gândește acum, când parcă visează că merge pe o alee, i se justifică el, Iuliei, care rămăsese privind mirată la ceea ce tocmai voia el să facă. Dacă nu mă înșeală intuiția, sora ta mai mică nicicând n-o să mă alinieze lângă trădarea celui plecat din cuibul său de prigorii către tarabele unde dau buzna cu sacii în târg, gurile rele... (Făcea aluzie la acel roman pe care i-l dăduse cu dedicație și pe care cu siguranță, ea îl citise). Cum o cheamă pe surioara ta? se grăbi el să mai întrebe înainte de a-și lua zborul spre cea al cărui mers părelnic și parcă filmat cu încetinitorul, îl remarcase de cum o zărise.

       – Ema, îi spuse ea.

       Victor Sidoriu recepționă din zbor numele fetei și în timp ce înainta pe alee, la întâlnirea cu Ema, se gândea că niciodată nu mai zărise o femeie atât de frumoasă și interesantă în mers. Se îndreptă spre ea și fu cuprins de o adâncă tulburare înțelegând că fata se va opri și-l va privi ca pe un tip care agață fetele de pe stradă. Nu-i venea să creadă că ea se îndrepta fix către el ca spre o cunoștință mai veche, încântată de o revedere atât de neaşteptată. Se opri în dreptul ei și îi întinse mâna:

       – Sunt Victor Sidȯriu. Sora ta te aşteaptă pe terasă. Va trebui să rămâi cu noi. Te așteptam să vii.

       – Ştiu cine sunteți, îi întinse fata o mână molatecă de sub brațul unei rochii largi, vaporoase, de vară. Mi-a povestit sora mea multe lucruri despre dumneata. Dacă nu mă înșel v-am mai văzut la un vernisaj al unui amic de-al meu. Erai într-un colț și admirai, gânditor, un tablou. Te-am privit din curiozitate, deveni ea mai puțin protocolară. Chiar aș fi ținut să te-ntreb ce crezi cu adevărat despre acel tablou. Țineam să îți aflu părerea. Dar te-ai îndepărtat, într-un târziu, iar când m-am uitat după dumneata nu te-am mai zărit. „Artiștii sunt ca păsările de noapte!” parcă spunea cineva. Întotdeauna se găsește câte unul să-i răpească, taman atunci când tu ești pregătit să le arunci lațul, râse Ema. Victor o privi cu luare aminte. Ema avea șoimi în privire, când îi spunea toate astea.

       – Păsări, spui? Adeseori mă gândesc cât de nedrept este împărțit norocul în viață... Și ridicând sprâncenele, zâmbi încântat: E minunat că te-am întâlnit acum. Nu-mi aduc aminte să te fi văzut cândva. Uite...

       Încercă să mai spună ceva, dar ea îi tăie elanul:

       – Nu e nevoie de introducere, domnule Sidoriu. Cu cartea dumitale, știi care? „Marea... Ah, marea!” dormeam, în urmă cu doi, trei ani, sub pernă. Ți-am îndrăgit cartea și cred că l-am iubit pe autor, încă de atunci.

       –  Chiar mă iubești?

       – O, nici chiar așa! Dar atunci eram nebună după ce ai scris dumneata. M-am și recunoscut în eroina dumitale. Dumnezeu mi-e martor că te-am urât când am terminat cartea, că nu i-ai dat o șansă eroinei dumitale să rămână alături de iubitul ei. Dar, cu toate astea, te-am iertat și chiar ți-am îndrăgit personajele.

       – Ești un înger! îi întoarse el un compliment.

       – Aş fi vrut să mi-o spui atunci, la acel vernisaj. Te-am căutat, dar cred că plecaseși îngândurat. Poți să zăvorăști ușa inimii, dar nu poți pune lacăt imaginației care mă ducea cu gândul la dumneata. Fiindcă, mai apoi, te-am mai zărit la câteva lansări de carte. Stăteam undeva în umbră. Îți admiram ascensiunea literară. Chiar îmi doream să te cunosc.

       Aici, Ema se opri de frică să nu spună prea multe, speriată că și așa ar fi spus mai mult decât voia. Victor Sidȯriu se opri din mers și o privi intens. Își închipui că vorbise cu ea, ca unul care și-ar fi uimit discipolii, iar fata simțise tonul lui glumeț și intrase în jocul lui. Tinerețea ei „să aibă vreo treizeci de ani?” – gândea el –, iar vârsta lui, pesemne de două ori vârsta ei, toate astea, le cumpăni ca fiind totuşi nişte nepotriviri destul de ciudate, la acea întâlnire de pe aleea din crângul de la marginea orașului de provincie. La fel de ciudată, asocie el fugitiv, ca și imaginea Estellei, din „Marile Speranțe”, care se apropia cu cheile în mână pe aleea vechii construcții de la castel să-i deschidă poarta tânărului Pip. Dar nu mai era timp de alte asocieri și imagini ce-i năvăleau lui prin memorie. Erau deja la masa unde Iulia se ridicase pentru a-și îmbrățișa surioara.

       – Hello, draga mea! Ce minunat că ești aici! Uite, eram cu Victor când te-am zărit pe alee, venind spre noi. Care Victor?!... Scriitorul! Aha! Știi, deci, care! Am uitat că i-ai citit ultima lui carte „Marea... Ah, marea!”. Ema întinse mâna spre Victor Sidoriu, cochetând cu ideea acestui nou început de prezentare. Se lăsă, înadins, pe un picior, întârziind cu mâna ei într-a lui. Victor asculta discuţia Iuliei cu surioara ei mai mică și părea pierdut în labirintul unor gânduri lăturalnice. Vru să zică ceva, dar Ema îl opri brusc. Din privirea ce o înălță către el, Victor realiză că șoimii din privirile fetei bătură din aripi cu gânduri războinice: „Noi doi avem un secret, dragul meu! Cuvintele trebuie să rămână doar cristale în cuptorul de ardere al inimii”, părea să-i transmită. Și Ema zâmbi ușor, scuturând capul și dând o buclă din părul ei negru ca abanosul, peste umeri. „Din clipa asta cred că va începe o noapte lungă în viața mea, cât o Cruciadă fără vise și inima mea azvârlită din burgul acestor cântece nelămurite, dănţuind pe nicovala sufletului e ca o pasăre moartă ce joacă într-un film prost”, schiță el fraza primelor file ce trebuiau scrise, cândva.

       – Povestea asta ar trebui cândva scrisă... gândi Victor, cu voce tare.

       – N-am știut că am intrat deja în poveste! râse Ema.

       Făcu semn chelnerului să se apropie, dar ceru doar apă plată. Când surorile începură să vorbească între ele, Victor se apucă să frunzărească revista, pe care Ema o aruncase pe masă la sosire. Într-un fel încerca să arate că părea preocupat până peste cap de ceva anume și astfel fetele puteau vorbi în linişte, el având o mulţime de lucruri la care să se gândească. O pereche de miri se înfăţişase dincolo de porţile Crângului, iar cameramanul le tot transmitea, nemulţumit de cum se mişca mireasa, câte ceva. „Așa! Așa... Nu-i așa că e dulce?” spunea cineva de pe margine, iar mirele și mireasa se sărutau și zâmbeau stânjeniţi la mulţimea care se tot agita pe lângă ei. „Dumnezeu să vă dea dragoste și bună înţelegere, copii!” se auzea vocea unei doamne ce tot răsucea prin aer un buchet de flori.

       Dinspre Crâng răzbătea până la terasa aşezată la stradă, unde se aflau și ei, parfumul teilor proaspăt înfloriţi.

                                               (va urma)