Cap.
1 - Să nu ucizi o pasăre cântătoare
– Victor!...
Hei, Victor!... Aici!
Aceste
chemări feminine veneau de pe trotuarul celălalt al străzii principale. Victor
Sidȯriu tocmai cobora treptele bibliotecii oraşului când se auzi strigat de
acel glas feminin. Se gândi că era un norocos că o fată îl striga prin vacarmul
urban. Pesemne îi observase chipul fericit în clipa când cobora treptele. Se
opri locului și ridică mâna în semn de salut. O recunoscuse repede. Era Iulia
Crângașu, o tânără prozatoare din B., un oraş de provincie. O cunoscuse cu
doi-trei ani în urmă la una din întrunirile literare la care participase în
calitate de invitat de onoare. Cei din provincie invitau când și când câte un
scriitor de seamă din capitală ce avusese, cândva, legături cu acest orăşel. Ba
se născuseră prin acele locuri, ori studiaseră aici, ori chiar fuseseră doar
simpli trecători prin B. Atunci, cu ani în urmă, îl căutaseră pe el pentru
prietenia ce îl lega de alt mare scriitor din aceste locuri. Avusese și câteva
discuţii la un pahar de vin ce li se servea participanţilor după astfel de manifestări.
Iulia îi atrăsese atenţia, aşa în treacăt și fără niciun interes personal, cum
că ar fi descoperit unele greşeli de tehnoredactare în recentul lui roman, „Cuiburi
de prigorii”. Fata scria și ea, dar când el îi ceruse o carte, ea spusese
că abia e la început și munca merge greu. „Ei, dar ce carte e asta?” o
întrebase. „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, i se răspunsese. Iar el
schiţă doar din sprâncene a mirare: „Cum adică?...” Ar fi vrut să afle câteva
detalii. „E despre nişte iubiri trecătoare ale surorii mele mai mici. În timpul
liber o face și pe pictoriţa. Zilele trecute a deschis prima ei expoziţie de
pictură, aici în holul Casei de Cultură.” Dăduse instinctiv din umeri. Nu
auzise despre aşa ceva, dar nu se îndoia că orăşelul acesta de munte îi putea
oferi surprize plăcute. Şi-apoi o credea pe Iulia. Îi făcuse impresia plăcută a
unei fete deschise și joviale. De atunci deveniseră prieteni și Iulia îi
promisese că-i va tehnoredacta viitoarele scrieri. Primise și cartea ei de
vizită cu adresa de e-mail unde îi putea trimite materialele.
Se simţi
norocos, chiar foarte norocos, că tocmai ea îl striga de pe partea cealaltă a
străzii. Nu se mai văzuseră de aproximativ un an. De fapt, el nu mai dăduse
prin B. în această perioadă. Se îndrepta spre locul unde îl aştepta fata şi se
gândea cam ce semnificaţie putea da el în clipa aceea norocului? Negăsind un
răspuns mulţumitor, săltă a nepăsare din umeri: „Sunt întrebări al căror
răspuns nu-i uşor de dat!” îşi spuse apodictic.
– Iulia?!...
Iulia Crângașu! Tânăra speranţă a prozei de provincie... Tu?... o întâmpină el,
făcându-i semne cu mâna. Stai acolo, vin imediat! „Am uitat de mine, am uitat
de toţi...” încercă să caute o justificare pentru tăcerea lui de cel puţin un
an, pe e-mail. Traversă strada alunecând printre maşinile care îl claxonau de
zor și se trezi faţă în faţă cu Iulia: Îmi dai voie să-ţi adresez prima
întrebare? îi spuse direct Victor Sidȯriu, când o îmbrăţişă şi o sărută
protocolar pe obraji.
– Ia să
vedem, care ar fi prima întrebare? râse ea fericită de revedere.
– Te găsesc
foarte frumoasă, Iulia! Și subconştientul, de mi-ar fi ghicit întrebarea asta,
ţi-ar fi spus-o și el.
– Stai
puţin, spuse ea, făcând câţiva paşi pe călcâie în jurul lui. Mi se pare mie sau
vii de la o întrunire ce ţi-a dat mari speranţe? N-am văzut niciun afiş zilele
astea care să fi anunţat un asemenea eveniment.
– Taina asta
n-o ştim decât noi doi... făcu el cu ochiul.
– Hei!... Ce
taină? Chiar m-ai făcut curioasă.
– Cred şi
eu!...
O luă de
mână, spre mirarea fetei, şi fără să mai zică ceva o conduse la automobilul pe
care îl parcase în dreptul bibliotecii, la venire. Descuie maşina şi o invită
înăuntru. Ea se conformă, dar îl întrebă din priviri, încercând să-i afle
secretul. Din nou bâigui, cu mare greutate, că deocamdată nu avea nimic de
spus, dar că o invită la terasa crângului să îi destăinuiască în ce consta
fericirea lui.
Ajunşi pe
terasă, comandă câte o halbă de bere și, sub umbrela imensă care-i apăra de
toropeala soarelui de vară, se priviră în ochi întrebându-se din mimica feţei
cine să înceapă mai întâi.
– Eşti o
fată admirabilă, rupse el tăcerea. Nu-i bine să bei singur în astfel de
momente.
– Ce-i cu
tine, Victor, eşti îndrăgostit? Mie poţi să-mi destăinui asta. Uite n-am să te
torn la drăgălaşa ta soţie.
Victor se
uită atent la ea, îi luă palmele între mâinile sale şi îi ciupi degetele:
– Uşor!...
Uşor, Iulia. Suntem în prag de război. Se pare că voi fi trimis în spatele
frontului ca brav corespondent de presă. Azi, la voi, s-a întrunit
comandamentul armatei a V-a. Aveţi aici o garnizoană mare. Oameni destoinici...
Mai multe nu pot să-ţi spun. Duşmanul ascultă și dincolo de arborii ăia. Și nu
merităm asta...
– Mă faci să-mi bată inima, Victor!...
observând că el privea prin halba de bere undeva în zare, fără chef de a mai
adăuga ceva în legătură cu subiectul deschis, schimbă vorba: Ai mai lansat
ceva?
Victor
Sidȯriu dădu din cap și zâmbi. Sorbi din halba de bere și o lăsă tacticos pe
masă:
– Nu
tocmai...
Sinceritatea
lui o făcu pe Iulia să râdă.
– Râzi
pentru că „neîmplinirile” mele au legătură cu tine, dar sunt pesemne
neîntemeiate.
– Nu uita că
sunt necăsătorită, iar tu ai o soţie minunată. Aşa că vezi ce spui. S-ar putea
să vin odată la Bucureşti cu surioara mea, pictoriţa, să o întâlnesc pe stradă
și să-i spun că ai avut o rătăcire ciudată... îl împunse ea cu degetul în
piept.
O făcea în
glumă și el înţelese aluzia fetei.
– Da... îşi
aminti el. Mi-ai spus cândva despre surioara ta, pictoriţa. Spuneai că
terminase cu şcoala aceea sanitară din Bucureşti şi lucrează deja la spitalul
din oraşul vostru de provincie. Acum ce mai căutaţi la Bucureşti? se arătă el
surprins de mărturisirea fetei.
– E o
poveste mai veche... O corespondenţă a surorii mele cu un bărbat. Se pare că a
devenit atât de presantă idila asta că ar vrea să-l reîntâlnească. Îi e teamă
să meargă singură. A devenit posesiv, din câte îmi spune. Da, Victor! Iar eu
trebuie să-i dau siguranţa că are protecţie, de aceea trebuie să o însoţesc.
Tăcu,
dându-şi seama că și aşa spusese cam multe. Ce l-ar fi interesat pe el o astfel
de poveste? El avea lumea lui, cărţile pe care le scria, cercul său de prieteni
prin care se învârtea... Îşi fixă privirea pe aleea care ducea în Crâng și se
gândea la altceva. Devenise îngândurată. Poate din cauza acelei mărturisiri,
poate îi aprecia urmările nefaste și acest amănunt o îngrijora.
– Iulia,
ştii?... Deja îmi inspiri teamă. La astfel de recepţii literare, de obicei,
merg singur.
– Aşa?!
– Aşa!
Glasul începu să-i tremure. Se uită la ceas: Slavă Domnului că avem timp berechet să putem
discuta împreună și despre tine. Pentru că despre mine nimic nu e interesant.
– Ce vrei să
auzi? Sau, mai bine, nu! Primeşti și tu o întrebare?
– Să auzim
cam ce te-ar interesa, Iulia...
– Cum stai
cu dragostea, Victor?
– Nu vorbesc
despre aşa ceva. Ce ai vrea să auzi? Că mie, scriitorul Victor Sidoriu,
publicist și postat pe atâtea site-uri, la vârsta de şaizeci de ani, îmi mai
trece prin minte că m-aş purta ca un îndrăgostit? Nici nu-mi trece prin gând să
reflectez acuma la aşa ceva.
– Dar la
mine, Victor, te gândeşti uneori?
– Dumneata
eşti perfecţiunea! Nu ne-am născut de pomană în zodia berbecului. În cartea
viselor, zodia asta se tălmăceşte cu: „Tronează ca un rege, ea iubirea / Să-i
smulg privirii tale crude, totul / Să-i fac în ciudă inimii?... Ce rost / E ca
și cum aș tot minți că tu ești ea / Și cum aș crede, când mă știu agnost”...
Iulia începu
să aplaude frenetic, atrăgând atenția celor din jur, care o priviră curioși,
dar și pe cea a chelnerului care se înființă și îi întrebă dacă mai doreau
ceva. Victor făcu un semn că putea aduce și al doilea rând de bere.
– Eşti sigur
că ce spuneai adineauri nu e o simplă amăgire, Victor? Apoi, tu ai totul. N-ar
trebui să fii îngrijorat... adăugă, insistând cu privirea asupra feței lui
încurcate și pierdute în cristalul halbei.
– Nu-mi
place să vorbesc despre asta, Iulia, zise el. Într-o zi poate voi scrie
povestea cu fata din acel port de la Marea Neagră... O poveste tare încurcată.
Lasă, nu e cazul acum...
– Dar despre
ce vrei să vorbim?
– Iulia,
gândurile mi s-au învălmăşit în cap... Acum cincisprezece-douăzeci de ani am
întâlnit o persoană de care am crezut că m-am îndrăgostit. Ea avea cam treizeci
de ani, ceva pe acolo, iar eu încă aproape douăzeci pe deasupra. De ce nu m-am
îndrăgostit de ea și nu am cerut-o în căsătorie? Așa e! Ai tot dreptul să mă
acuzi. Spui că ar fi fost bine, că mi-ar fi surâs dintr-odată sufletul. Da,
Iulia. Gândurile de atunci și cele de acum îmi par învălmășite în cap. Uneori
mă întreb: oare eram bătrân pentru ea? Oare mă va înțelege? Morala ei,
gândurile ei tinerești despre tot ce era frumos pe lume, nu cumva toate astea,
cândva, mă vor scoate din sărite, spuneam... Acum înțeleg. Am greșit, m-am
temut și speriat de frumusețea ei. M-am amăgit ca un prost că sunt încredințat
să-i aduc omenirii un folos mare... Și m-am topit cu totul în scrierile mele.
Dar tu, Iulia, ai toată viața înainte. Te admir, crede-mă! Uite, și asta voiam
să te întreb: Cum stai cu romanul tău... Pasărea... pasărea cântătoare... Uite
că i-am și uitat titlul, atât de ciudat îmi sunase, atunci, când mi l-ai spus.
– „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”,
Victor. Acesta era titlul. Da, se pare că tu ai ucis un vis de iubire acum
câțiva ani în urmă. Eu am ucis cartea. Nu mai vreau să o scriu. Am abandonat,
Victor. Nu sunt o luptătoare.
– Dar de ce?
Ce s-a întâmplat, Iulia?
– E poveste
mai veche. Ceva trist. Nici nu vreau să-mi aduc aminte...
– Și totuși!
Mă faci curios.
Îi luă din
nou palmele în mâinile sale și i le mângâie, arătând prin asta că e gata să
asculte și ceva trist de la ea și că trebuia să aibă încredere în el.
– Într-o zi,
am găsit-o pe soră-mea citind în camera ei manuscrisul. Mi-l găsise pitit sub
saltea, unde-l țineam de obicei, și acum îl citea ca în transă. Avea lacrimi în
ochi, iar când am sărit să-i smulg manuscrisul și-a retras mâinile, cu foile la
spate. I-am strigat să mi le dea, neapărat. N-a cedat. Apoi ne-am aruncat una
asupra celeilalte și praf s-a ales din manuscris. Eu căutam să le strâng de pe
jos, ea căuta să le adune și să le citească altundeva. M-am înfuriat și am rupt
foaie cu foaie. Să fi văzut cum le aduna bucățică lângă bucățică și îmi striga:
„Dar de ce? De ce, Iulia? Era și viața mea aici! Nu-ți permit să-mi faci viața
ferfeniță. Erau și trăirile mele. Mă recunoșteam în ele. Și tu ai stricat
totul. Totul! Te urăsc, Iulia!”
– Și... mai
departe? insistă Victor.
– Asta a
fost tot. Nu ne-am mai vorbit până acum câteva zile, când mi-a zis să o
însoțesc în Italia. I s-a promis un job. Cred că o voi urma, Victor. Are nevoie
de cineva apropiat să își adune gândurile după povestea cu străinul din
București. Acum, cred, e și ea în Crâng. Vine de obicei aici să-și adune și
să-și pună în ordine gândurile. Mă aștept să apară pe aleea din față. N-ai
observat? De o vreme tot mă uit într-acolo.
Se întorsese
cu faţa spre poarta Crângului, aşteptând ivirea surorii. Victor avu timp să o
studieze din profil. Observă că Iulia se tunsese. Nu avusese motive să-şi mai
poarte părul lung, revărsat peste umeri, aşa cum o cunoscuse la acea o lansare
de carte. Dar dacă era vorba să-şi menţină noul look, cu o frizură mai scurtă,
pesemne era timpul în viaţa ei să-şi menţină buna dispoziţie şi în această
postură. Era la fel de îndrăzneaţă şi vioaie, cum o ştia de obicei și, nici nu
arăta că asta i-ar fi dat un aer mai puţin meditativ. Victor părea să fi căzut
pe gânduri: „Nu ştiu cum ar putea Iulia să arate și altfel. Are o anumită
îndrăzneală, dar mai puţin din nebuniile fireşti ale fetei pe care am
întâlnit-o prima oară, când am cântărit-o cu o anumită doză de severitate în
priviri, mai ales că fusese un pic răutăcioasă când am întrebat-o ironic dacă
şi ea scrie. Nu, sunt sigur că relaţiile cu sora ei nu au nimic din răutatea de
atunci. Iulia va rămâne tot fata aceea cu un caracter frumos...”
(va urma)
* Odată terminat romanul, până la apariția lui la vreo editură, sper ca cititorii acestui blog să cunoască, printre primii, povestea ce părea a nu fi niciodată scrisă.
Un om plin de surprize! Abia astept continuarea!
RăspundețiȘtergereLa final (cap. 17) sper să fii tot pe aici. Mă bucur că am deja un prim cititor.
RăspundețiȘtergere