duminică, 15 aprilie 2018

Enigmatica Ema (cap. 1) *


    Cap. 1 - Să nu ucizi o pasăre cântătoare

       – Victor!... Hei, Victor!... Aici!
       Aceste chemări feminine veneau de pe trotuarul celălalt al străzii principale. Victor Sidȯriu tocmai cobora treptele bibliotecii oraşului când se auzi strigat de acel glas feminin. Se gândi că era un norocos că o fată îl striga prin vacarmul urban. Pesemne îi observase chipul fericit în clipa când cobora treptele. Se opri locului și ridică mâna în semn de salut. O recunoscuse repede. Era Iulia Crângașu, o tânără prozatoare din B., un oraş de provincie. O cunoscuse cu doi-trei ani în urmă la una din întrunirile literare la care participase în calitate de invitat de onoare. Cei din provincie invitau când și când câte un scriitor de seamă din capitală ce avusese, cândva, legături cu acest orăşel. Ba se născuseră prin acele locuri, ori studiaseră aici, ori chiar fuseseră doar simpli trecători prin B. Atunci, cu ani în urmă, îl căutaseră pe el pentru prietenia ce îl lega de alt mare scriitor din aceste locuri. Avusese și câteva discuţii la un pahar de vin ce li se servea participanţilor după astfel de manifestări. Iulia îi atrăsese atenţia, aşa în treacăt și fără niciun interes personal, cum că ar fi descoperit unele greşeli de tehnoredactare în recentul lui roman, „Cuiburi de prigorii”. Fata scria și ea, dar când el îi ceruse o carte, ea spusese că abia e la început și munca merge greu. „Ei, dar ce carte e asta?” o întrebase. „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, i se răspunsese. Iar el schiţă doar din sprâncene a mirare: „Cum adică?...” Ar fi vrut să afle câteva detalii. „E despre nişte iubiri trecătoare ale surorii mele mai mici. În timpul liber o face și pe pictoriţa. Zilele trecute a deschis prima ei expoziţie de pictură, aici în holul Casei de Cultură.” Dăduse instinctiv din umeri. Nu auzise despre aşa ceva, dar nu se îndoia că orăşelul acesta de munte îi putea oferi surprize plăcute. Şi-apoi o credea pe Iulia. Îi făcuse impresia plăcută a unei fete deschise și joviale. De atunci deveniseră prieteni și Iulia îi promisese că-i va tehnoredacta viitoarele scrieri. Primise și cartea ei de vizită cu adresa de e-mail unde îi putea trimite materialele.
       Se simţi norocos, chiar foarte norocos, că tocmai ea îl striga de pe partea cealaltă a străzii. Nu se mai văzuseră de aproximativ un an. De fapt, el nu mai dăduse prin B. în această perioadă. Se îndrepta spre locul unde îl aştepta fata şi se gândea cam ce semnificaţie putea da el în clipa aceea norocului? Negăsind un răspuns mulţumitor, săltă a nepăsare din umeri: „Sunt întrebări al căror răspuns nu-i uşor de dat!” îşi spuse apodictic.
       – Iulia?!... Iulia Crângașu! Tânăra speranţă a prozei de provincie... Tu?... o întâmpină el, făcându-i semne cu mâna. Stai acolo, vin imediat! „Am uitat de mine, am uitat de toţi...” încercă să caute o justificare pentru tăcerea lui de cel puţin un an, pe e-mail. Traversă strada alunecând printre maşinile care îl claxonau de zor și se trezi faţă în faţă cu Iulia: Îmi dai voie să-ţi adresez prima întrebare? îi spuse direct Victor Sidȯriu, când o îmbrăţişă şi o sărută protocolar pe obraji.
       – Ia să vedem, care ar fi prima întrebare? râse ea fericită de revedere.
       – Te găsesc foarte frumoasă, Iulia! Și subconştientul, de mi-ar fi ghicit întrebarea asta, ţi-ar fi spus-o și el.
       – Stai puţin, spuse ea, făcând câţiva paşi pe călcâie în jurul lui. Mi se pare mie sau vii de la o întrunire ce ţi-a dat mari speranţe? N-am văzut niciun afiş zilele astea care să fi anunţat un asemenea eveniment.
       – Taina asta n-o ştim decât noi doi... făcu el cu ochiul.
       – Hei!... Ce taină? Chiar m-ai făcut curioasă.
       – Cred şi eu!...
       O luă de mână, spre mirarea fetei, şi fără să mai zică ceva o conduse la automobilul pe care îl parcase în dreptul bibliotecii, la venire. Descuie maşina şi o invită înăuntru. Ea se conformă, dar îl întrebă din priviri, încercând să-i afle secretul. Din nou bâigui, cu mare greutate, că deocamdată nu avea nimic de spus, dar că o invită la terasa crângului să îi destăinuiască în ce consta fericirea lui.
       Ajunşi pe terasă, comandă câte o halbă de bere și, sub umbrela imensă care-i apăra de toropeala soarelui de vară, se priviră în ochi întrebându-se din mimica feţei cine să înceapă mai întâi.
       – Eşti o fată admirabilă, rupse el tăcerea. Nu-i bine să bei singur în astfel de momente.
       – Ce-i cu tine, Victor, eşti îndrăgostit? Mie poţi să-mi destăinui asta. Uite n-am să te torn la drăgălaşa ta soţie.
       Victor se uită atent la ea, îi luă palmele între mâinile sale şi îi ciupi degetele:
       – Uşor!... Uşor, Iulia. Suntem în prag de război. Se pare că voi fi trimis în spatele frontului ca brav corespondent de presă. Azi, la voi, s-a întrunit comandamentul armatei a V-a. Aveţi aici o garnizoană mare. Oameni destoinici... Mai multe nu pot să-ţi spun. Duşmanul ascultă și dincolo de arborii ăia. Și nu merităm asta...
       – Mă faci să-mi bată inima, Victor!... observând că el privea prin halba de bere undeva în zare, fără chef de a mai adăuga ceva în legătură cu subiectul deschis, schimbă vorba: Ai mai lansat ceva?
       Victor Sidȯriu dădu din cap și zâmbi. Sorbi din halba de bere și o lăsă tacticos pe masă:
       – Nu tocmai...
       Sinceritatea lui o făcu pe Iulia să râdă.
       – Râzi pentru că „neîmplinirile” mele au legătură cu tine, dar sunt pesemne neîntemeiate.
       – Nu uita că sunt necăsătorită, iar tu ai o soţie minunată. Aşa că vezi ce spui. S-ar putea să vin odată la Bucureşti cu surioara mea, pictoriţa, să o întâlnesc pe stradă și să-i spun că ai avut o rătăcire ciudată... îl împunse ea cu degetul în piept.
       O făcea în glumă și el înţelese aluzia fetei.
       – Da... îşi aminti el. Mi-ai spus cândva despre surioara ta, pictoriţa. Spuneai că terminase cu şcoala aceea sanitară din Bucureşti şi lucrează deja la spitalul din oraşul vostru de provincie. Acum ce mai căutaţi la Bucureşti? se arătă el surprins de mărturisirea fetei.
       – E o poveste mai veche... O corespondenţă a surorii mele cu un bărbat. Se pare că a devenit atât de presantă idila asta că ar vrea să-l reîntâlnească. Îi e teamă să meargă singură. A devenit posesiv, din câte îmi spune. Da, Victor! Iar eu trebuie să-i dau siguranţa că are protecţie, de aceea trebuie să o însoţesc.
       Tăcu, dându-şi seama că și aşa spusese cam multe. Ce l-ar fi interesat pe el o astfel de poveste? El avea lumea lui, cărţile pe care le scria, cercul său de prieteni prin care se învârtea... Îşi fixă privirea pe aleea care ducea în Crâng și se gândea la altceva. Devenise îngândurată. Poate din cauza acelei mărturisiri, poate îi aprecia urmările nefaste și acest amănunt o îngrijora.
       – Iulia, ştii?... Deja îmi inspiri teamă. La astfel de recepţii literare, de obicei, merg singur.
       – Aşa?!
       – Aşa! Glasul începu să-i tremure. Se uită la ceas: Slavă  Domnului că avem timp berechet să putem discuta împreună și despre tine. Pentru că despre mine nimic nu e interesant.
       – Ce vrei să auzi? Sau, mai bine, nu! Primeşti și tu o întrebare?
       – Să auzim cam ce te-ar interesa, Iulia...
       – Cum stai cu dragostea, Victor?
       – Nu vorbesc despre aşa ceva. Ce ai vrea să auzi? Că mie, scriitorul Victor Sidoriu, publicist și postat pe atâtea site-uri, la vârsta de şaizeci de ani, îmi mai trece prin minte că m-aş purta ca un îndrăgostit? Nici nu-mi trece prin gând să reflectez acuma la aşa ceva.
       – Dar la mine, Victor, te gândeşti uneori?
       – Dumneata eşti perfecţiunea! Nu ne-am născut de pomană în zodia berbecului. În cartea viselor, zodia asta se tălmăceşte cu: „Tronează ca un rege, ea iubirea / Să-i smulg privirii tale crude, totul / Să-i fac în ciudă inimii?... Ce rost / E ca și cum aș tot minți că tu ești ea / Și cum aș crede, când mă știu agnost”...
       Iulia începu să aplaude frenetic, atrăgând atenția celor din jur, care o priviră curioși, dar și pe cea a chelnerului care se înființă și îi întrebă dacă mai doreau ceva. Victor făcu un semn că putea aduce și al doilea rând de bere.
       – Eşti sigur că ce spuneai adineauri nu e o simplă amăgire, Victor? Apoi, tu ai totul. N-ar trebui să fii îngrijorat... adăugă, insistând cu privirea asupra feței lui încurcate și pierdute în cristalul halbei.
       – Nu-mi place să vorbesc despre asta, Iulia, zise el. Într-o zi poate voi scrie povestea cu fata din acel port de la Marea Neagră... O poveste tare încurcată. Lasă, nu e cazul acum...
       – Dar despre ce vrei să vorbim?
       – Iulia, gândurile mi s-au învălmăşit în cap... Acum cincisprezece-douăzeci de ani am întâlnit o persoană de care am crezut că m-am îndrăgostit. Ea avea cam treizeci de ani, ceva pe acolo, iar eu încă aproape douăzeci pe deasupra. De ce nu m-am îndrăgostit de ea și nu am cerut-o în căsătorie? Așa e! Ai tot dreptul să mă acuzi. Spui că ar fi fost bine, că mi-ar fi surâs dintr-odată sufletul. Da, Iulia. Gândurile de atunci și cele de acum îmi par învălmășite în cap. Uneori mă întreb: oare eram bătrân pentru ea? Oare mă va înțelege? Morala ei, gândurile ei tinerești despre tot ce era frumos pe lume, nu cumva toate astea, cândva, mă vor scoate din sărite, spuneam... Acum înțeleg. Am greșit, m-am temut și speriat de frumusețea ei. M-am amăgit ca un prost că sunt încredințat să-i aduc omenirii un folos mare... Și m-am topit cu totul în scrierile mele. Dar tu, Iulia, ai toată viața înainte. Te admir, crede-mă! Uite, și asta voiam să te întreb: Cum stai cu romanul tău... Pasărea... pasărea cântătoare... Uite că i-am și uitat titlul, atât de ciudat îmi sunase, atunci, când mi l-ai spus.
       – „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, Victor. Acesta era titlul. Da, se pare că tu ai ucis un vis de iubire acum câțiva ani în urmă. Eu am ucis cartea. Nu mai vreau să o scriu. Am abandonat, Victor. Nu sunt o luptătoare.
       – Dar de ce? Ce s-a întâmplat, Iulia?
       – E poveste mai veche. Ceva trist. Nici nu vreau să-mi aduc aminte...
       – Și totuși! Mă faci curios.
       Îi luă din nou palmele în mâinile sale și i le mângâie, arătând prin asta că e gata să asculte și ceva trist de la ea și că trebuia să aibă încredere în el.
       – Într-o zi, am găsit-o pe soră-mea citind în camera ei manuscrisul. Mi-l găsise pitit sub saltea, unde-l țineam de obicei, și acum îl citea ca în transă. Avea lacrimi în ochi, iar când am sărit să-i smulg manuscrisul și-a retras mâinile, cu foile la spate. I-am strigat să mi le dea, neapărat. N-a cedat. Apoi ne-am aruncat una asupra celeilalte și praf s-a ales din manuscris. Eu căutam să le strâng de pe jos, ea căuta să le adune și să le citească altundeva. M-am înfuriat și am rupt foaie cu foaie. Să fi văzut cum le aduna bucățică lângă bucățică și îmi striga: „Dar de ce? De ce, Iulia? Era și viața mea aici! Nu-ți permit să-mi faci viața ferfeniță. Erau și trăirile mele. Mă recunoșteam în ele. Și tu ai stricat totul. Totul! Te urăsc, Iulia!”
       – Și... mai departe? insistă Victor.
       – Asta a fost tot. Nu ne-am mai vorbit până acum câteva zile, când mi-a zis să o însoțesc în Italia. I s-a promis un job. Cred că o voi urma, Victor. Are nevoie de cineva apropiat să își adune gândurile după povestea cu străinul din București. Acum, cred, e și ea în Crâng. Vine de obicei aici să-și adune și să-și pună în ordine gândurile. Mă aștept să apară pe aleea din față. N-ai observat? De o vreme tot mă uit într-acolo.
       Se întorsese cu faţa spre poarta Crângului, aşteptând ivirea surorii. Victor avu timp să o studieze din profil. Observă că Iulia se tunsese. Nu avusese motive să-şi mai poarte părul lung, revărsat peste umeri, aşa cum o cunoscuse la acea o lansare de carte. Dar dacă era vorba să-şi menţină noul look, cu o frizură mai scurtă, pesemne era timpul în viaţa ei să-şi menţină buna dispoziţie şi în această postură. Era la fel de îndrăzneaţă şi vioaie, cum o ştia de obicei și, nici nu arăta că asta i-ar fi dat un aer mai puţin meditativ. Victor părea să fi căzut pe gânduri: „Nu ştiu cum ar putea Iulia să arate și altfel. Are o anumită îndrăzneală, dar mai puţin din nebuniile fireşti ale fetei pe care am întâlnit-o prima oară, când am cântărit-o cu o anumită doză de severitate în priviri, mai ales că fusese un pic răutăcioasă când am întrebat-o ironic dacă şi ea scrie. Nu, sunt sigur că relaţiile cu sora ei nu au nimic din răutatea de atunci. Iulia va rămâne tot fata aceea cu un caracter frumos...” 


                                             (va urma)

* Odată terminat romanul, până la apariția lui la vreo editură, sper ca cititorii acestui blog să cunoască, printre primii, povestea ce părea a nu fi niciodată scrisă. 

2 comentarii: