Un iconar cu multe uimiri în golul cuvintelor
În platoșa sa
de vrăjitor al cuvintelor, Lucian Mănăilescu e mai degrabă un iconar cu multe uimiri
în golul cuvintelor, iar cântecul său viscolit și apus în „soarele nopții” are
„o mie de uși și o mie de ferestre”, fiindcă de aici „te poți rostogoli (până) în cer”. Cărțile de poezie, scrise
la o vârstă trecută de prima tinerețe, au ceva din atmosfera de magie din ochii
arși de himere ai fetiței cu chibrituri din basmul lui Andersen (vezi: Noapte
de Crăciun – unde până și „copilăria aprinde chibrituri”). „Fractali” * (cartea a apărut la ed.
Editgraph, 2017) are și „gresia” și „oglinda”(„în care ne rătăcim/iubirea și
tristețea și spaimele”) cu care un poet coboară pe tărâmuri basmice „în Valea
Plângerii (unde) ne jucam de-a
îngerii”, pentru a-și purta cititorii până la un izvor de curcubee „unde se
afla /mincinoasa tinerețe fără bătrânețe/și viață fără de moarte...”(Basm).
Dar despre
descifrarea vremurilor (sugerează poetul), convins că realul e numai umbra unei
taine nedescifrabile, poetul scrie un basm „printre mierle și cuci/și cohorte
de vrăbii”, pe cărările unde, desculță, până și Șeherezada „se rostogolește sub
tăișul de aur/al lunii” înghețate în lacul crângului de la marginea orașului
său. De aici încolo, cititorului nu-i va rămâne decât să-i desferece gândurile
şi să-i scoată la lumină reflecţiile, definiţiile, intuiţiile, etimologiile din
secretul apărat cu atâta străşnicie. Mulți vor
fi aceia care au tot crezut că mâna cu care scrie poetul e prinsă de pământ printr-un
simplu joc de degete, că poetul înrămează greieri (în locul cuvintelor) și-i
pune sub pernă să cânte toată noaptea. Nimeni nu se bucură în zadar, nimeni nu
se întristează în zadar fără să cunoască „ce roșii sunt macii” din inima
poetului, ori cântecul de leagăn rostit copilului care „aleargă prin somn” într-o
joacă „de-a tristețea,/și de-a păsările”. Cu aceste „exerciții de observație
asupra lumii” (după Katya Kelaro), cu această carte de poezie, cred că se vor
împlini scripturile celor ce, mult înaintea lui, au tot măsurat timpul „care
i-a mai rămas de murit”, din acea urcare pe tronuri a „cocorului-timp” (prin cerul asurzitor și pustiu) și în
urma căruia „dintr-o dată se face departe/și foarte târziu”. (din Cocorul
– un poem magnific și cutremurător în „înserarea” cu care a fost scris).
Talent crucificat „cu speranță și teamă”, Lucian Mănăilescu este în poezie îngerul care își
binecuvântează cititorul, în viscol (un viscol al cuvintelor, bănuim!). Și care a
înțeles că poezia nu se poate face decât în însingurare (sunt trist și mai ales singur): „Întoarce-te acasă, copile
drag!/Mama ta leagănă o piatră,/mama ta leagănă un trunchi de copac…/Eu
îmbătrânesc lângă fereastră/și ploaia se uită la mine și plânge” (Întoarce-te
acasă).
Născut în apropierea munților (în Siriul natal) cu crestele bântuite de
ninsori care dansează „după ropotul ploii” (ca
la o nuntă de la care a fugit mireasa), Lucian Mănăilescu când e trist ,
scoate din mânecă o floare, își aprinde cu ea țigara și alunecă prin orașul său
„ca o ninsoare/galopând cu singurătatea în spate… /și fruntea lui împietrește
de cuvinte” (Statuie de sine).
Lucian Mănăilescu este şi un
exponenţial poet cu vocaţia epicului poematic care reuşeşte să se
descotorosească de balastul descriptivismului, iar metafora aleasă din
„atelierul (lăuntric) de sentimente”, include în ea optimismul borgesian al
aruncării ochiului pe minunile ce ne înconjoară: „Câinele copilăriei mele fura
de prin sat/fel de fel de lucruri; venea dimineața/cu ele în gură și le lăsa în
fața ușii/și mama boscorodea mânioasă:/Iar o să mă cert cu vecinii din cauza
ta!/Tu și copilul ăsta al meu, care plecați/pe unde nici dorul nu vă mai știe
și veniți/după voi cu ploaia în ochi și mereu mă sperii/că n-o să mai găsiți
drumul spre casă” (Cu ploaia în ochi).
Când practică fragmentarismul biografic, pentru a puncta
ideea că poezia sa este plină de chei memorialist-autobiografice (mai mult sau
mai puţin marcate), ori purtătoarea unor simboluri nedesferecate, toată poezia
lui este o împletire de furtuni și viscole rebele care zgâlțâie până și clopotul
de la biserica satului unde i-au rămas părinții „pe umărul tandru al
așteptării”: „Tatăl meu, nucul amar/s-a ascuns sub pământ,/mama adună în
pumn/lacrimi de la streașina ploii” (Șotron).
Dar peste toate întâmplările, bune sau triste, poetul buzoian mi se pare
ca un iconar uitat în biserica pe pereții căreia în copilărie și-ar fi atârnat
amintirile.
FLV
* Îi mulțumesc poetului M.M.M pentru gestul deosebit de a-mi lăsa spre lectură, cartea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu