Dacă Dumnezeu ne-ar
deschide ușa
Dacă Dumnezeu ne-ar deschide ușa (Mihaela
Aionesei îi aduce o astfel de chemare: „încearcă-mi Doamne ușa/și vezi cât de
aproape/e respirația mea de mâna ta”), am avea în degete, când scriem, acea
lumină cu care am pipăi margini de lumi dar și acea umbră a viselor care ne pune
pe masa de scris tot ceea ce-i înălțător în ele. Și poate astfel, mâinile
noastre „n-ar mai sta prin lume de mine departe. s-ar aduna cum se adună
femeile la un priveghi să aprindă o lumânare. s-ar așeza la rugăciune în umbra
de sub piept și-ar aștepta... cu un ochi întredeschis înfipt în trunchiul de
lemn, ar aștepta, te-ar aștepta să vii să le înveți cum să vorbească despre
durere, prin semne... mamă” (mâini
împrăștiate).
Pe măsură ce înaintăm
în poezie cu Mihaela Aionesei şi cotrobăim prin subteranele poemelor din
volumul „Surâsul dintr-o lacrimă”
(ed. Eurostampa, 2015), întrezărim tot mai limpede cum ficţiunile poetei
operează cu fapte probabile: „am fost pescăruși ce-au acostat la țărmul
fericirii/îngeri cu aripile aproape de cer/fluturi potcoviți cu primăveri/nu am
știut nici liniștea nici bucuria de a fi/ce pasăre furioasă ne-a ciopîrțit
începutul...” (scrisoare din toamna
bolândă). În poezia sa vom mai întâlni multe alte imagini care intră şi
ies, precum într-o oglindă magică: „îl voi ruga pe Dumnezeu să dezlege cerul
-/cearcănul uriaș se va lăsa agale/peste pleoapa mea de liliac înflorit,/să fiu
altceva decât umbră mi-am dorit” (din: surâd
cu urme de cer pe picioare) – sau – „pe ulițele satului alergau căruțele
șoaptele/și prunul din curtea casei cu numărul șapte/își despletea încărunțit
liniștea umbra/buruieni praf păianjeni/erau cu mintea mea totuna/lacătul
înțepenit aștepta răbdător/să cadă lacrima să-și deschidă/neliniștile închise
în nechezatul de iepe/acolo unde începe și se termină/fără să știi când și cine
a mușcat prima dată” (din: surâsul
dintr-o lacrimă).
Lumea aceasta,
pe alocuri suprarealistă, e o punte misterioasă „peste care trebuie să trec o
lună roșie/și-apoi să mă învârt după ea până când pe partea cealaltă/se va ivi
o apă în care dacă mă voi scălda/pustiul se va desface încetul cu încetul”, în
timp ce „sufletul călare pe un iepure o ia la galop” (din: liniștea cu mâinile încrucișate). Însă e lumea ieşită din mâlul
memoriei încet, greoi, pe care o îndură în captivitatea gândurilor şi
simţurilor cu care o încearcă în vis Creatorul Suprem şi înţelese acum ca
trepte şi pricini care îi încuviinţară destinul în poezie.
Pentru a
înţelege de ce ficţiunile Mihaelei Aionesei operează cu fapte probabile, ne-am
pus mereu întrebări şi ni le vom pune mereu, pentru că nici Hamlet n-ar fi
descoperit dedesubturile unei lumi croite nu tocmai după chipul şi asemănarea
Creatorului ei dacă... dacă n-ar fi pus la timp fatidica întrebare. Dar, acum: „Cine-i
vinovat de vină?” se întreabă autoarea volumului de față. Insomniile
(lacrimile) „la fel zilele și lunile negre” par a fi niște păsări „cu cântecul
înghețat în iarnă”, iar „îngerii stau în genunchi la colțuri și plâng” și
„umbrele stau ascunse”, că nu ai cum să nu te întrebi odată cu poeta Aionesei:
„De câte ori o fi murit sufletul/simțind pe buze spaima prafului de pușcă?”. Este
„Surâsul
dintr-o lacrimă” o carte de poezie care să ne pună dinainte
confesiunile unei aspirante la „Domnul Amărăciune?” – urând viaţa – cum spunea
Emil Botta, sau e „urma stelelor avute în palmă ieri” (destinul nostru - n.n.) care se clatină, nu?... „destul de
nebun să mai creadă/în iubirea celei care se întoarce/cu furtunile lumii în
plasă” (vezi: acasă).
Nu i-am găsit încă acea decriptare cu care
să-mi năucesc ascultătorul acestui discurs. Imaginile ei suprarealiste însă
revin tot mai insistent. Îmi induc mie, ca cititor, un ansamblu de închipuiri
hebraice şi obsesive – posibile cauze ale insomniei de care se plângea într-un
poem. Între a tăinui şi aparenţe, pe „tărâmul tinereții fără bătrânețe” (aici:
inima din piept), poeta chiar vede lucruri pe care noi ceilalţi... tot încercăm
o decriptare. Dacă tot ce am cheltuit pe lumea asta investeam în Dumnezeu,
ehei, cât de departe eram acum, ar fi spus E. Cioran. Mihaela Aionesei nu reia
întâmplător obsesiile şi temele cândva atacate în poezia lumii. Mereu şi mereu
o va face, ori de câte ori are ceva de spus, mereu altfel şi din alt foişor de
observaţie. Abia de aici încolo, cititorul va începe să înţeleagă de ce am
văzut noi, câte ceva din „cealaltă
dimensiune” a unei poete care flutură pe
buze: iubirea (inima mea), dorul
mamei (...cât încă mai este timp;
likemania), amintiri din copilărie (desăvârșirea
în taina întunericului se înfăptuiește; livada copilăriei; mâini care urcă, mâini care coboară).
Deși, nici singurătatea ori tristețea (vezi: despre singurătate; spitalul unde moartea spune rugăciuni în șoaptă)
nu lipsește din tematica volumului, în poeme care au câte ceva dintr-un surâs
amar (ca cel dintr-o lacrimă) ori ca cel al omului din zilele noastre. Și de
cele mai multe ori suntem surprinși într-o realitate spirituală paralelă cu
„sufletul răstignit pe patul unde/moartea îmi spune rugăciuni în șoaptă” și
unde fumul sobei împrăștiat liber din hornul casei părinteşti, adunat odată cu
jalea „în ochii bunicii” sau în căruța plină cu povești a bunicului, ară şi
câmpul imaginaţiei inventive a poetei din ținutul Tîrgu Secuiesc.
Cum nici sosirea
lui Ulise în Ithaca nu s-a făcut defel cu trâmbiţe şi surle, nici așteptările
unei poete desprinse din coordonatele acelei imagini tridimensionale a mitului
prea cunoscut, nu sunt anunțate cu surle și trâmbițe: „te voi aștepta în
ploaie/cu toate diminețile răscoapte în pumni/și nopțile adunate în poală/îmi
voi lungi privirea până se va pierde urma/tuturor gărilor/până când/la capătul
așteptărilor/va apărea Dumnezeu călare/pe ultima lacrimă rămasă în viață/și nu
vei ști...” (curcubeul de la capătul ploii).
O carte e o oglindă în care cauţi să
ghiceşti fizionomia autorului iar noi am și făcut (ajunși aici) un salt, o
incursiune, nu dincolo/nici dincoace, ci înlăuntrul sufletului ce, tocmai „ca
dintr-un pom prea plin de rod/în genunchi a căzut”. Cartea de poezie e scrisă
pe mai multe planuri suprarealiste și poezia sa are tangenţe cu pictura şi
tabloul suprarealist al filmului gândit de Hitchcock (vezi: maktub; năluca; lacrimă de pasăre; la poarta
cimitirului; etc). Mesajele cifrate şi recepţionate din necunoscut - „din
cine mai ştie ce dimensiune” - ne dau senzaţia supărătoare că am uitat ceva. Te
întorci şi priveşti ca dinaintea unui „text în oglindă” pentru lămurirea acelui
gând prins prizonier într-un labirint tare încâlcit. Dar când întorci capul, nu
e nimeni. Şi, întotdeauna, în spatele acestui labirint pâlpâie câte ceva.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu