marți, 5 decembrie 2017

Cartea de poezie: (Gravuri de ocazie)

Undeva… târziu în inima toamnei

      Nicolae Pogonaru scrie exaltat, pătimaş, disperat poezia din inima toamnei. Exaltat că „melancolia iese din ascunzișuri/și se plimbă prin oraș/în văzul tuturor”. Pătimaș pentru că „se țin discursuri stas la modă/și liturghii pe la biserici” și poetul, aflat mai mereu în mijlocul evenimentelor notează și trăiește din plin toate acestea. În fine, disperat, pentru că „afară e toamnă” și crede „că și înăuntru e toamnă”. Imaginile (din cartea de poeme) au o cruzime specifică, expresionistă, onirică, suprarealistă iar eu îl percepusem ca pe un poet, hieratic, subtil-ironic, concis în exprimare, un retoric distins. Poate mă înşelam?!  Acum, în volumul recent „Gravuri de ocazie” (apărut la editura editgraph, 2017), în retorica discursului parodic, poezia lui Nicolae Pogonaru  reprezintă o călătorie absurdă, o căutare zadarnică a unui centru al omului rătăcit în propria țară, care nu se mai regăseşte nicăieri. Sau poate că „cetățeanul”, pregătit să deschidă „larg fereastra către o nouă zi”, nu se află odată cu aleșii cetății pe scenă ci dincolo de ea. Şi chiar şi dincolo de ea poetul a semnalat o anomalie în mişcarea unui „soare mic pitit pe după nori” al democrației din „republica mea”, ori o piesă din „casa cu nebuni”, ca să fie linişte în ţară „că de-aia am plătit taxe și impozite/toată viața înainte de apoi” (vezi: cu stâlpii la cap). O ţară în care cineva „te anunță/ că a mai murit un poet/anunți cunoscuții faci o chetă/ și te gândești dacă ai pus bani deoparte/ pentru cănd ți-o veni și ție rândul/ că viața nu iartă/ că nu vrei să-i deranjezi pe copii/ apoi ieși pe ușă în valul infernal/ de zgomote diurne/ tragi în piept o gură din aerul proaspăt poluat/și te duci la serviciu/ ca la propriul priveghi” (monoton). O țară parcă dintr-un real cu umbre şi imagini în spectacular. O ţară în care realismul se aliază cu fantasticul şi tragicul cu comicul. Scenariul parcurs acum de cititor în noul volum de poezie al lui Nicolae Pogonaru, pare al unui regizor dezorientat într-o lume absurdă încercând să pună cap la cap mii de contradicţii şi de fapte neînţelese.
      Distant, ironic, ca un adevărat trubadur al cetăţii şi parafrazându-l pe poetul Petre Stoica din „Sfaturi metafizice”, Nicolae Pogonaru sugerează că printr-o terapeutică a jocului poetic (vezi: lanț trofic) putem avea mai multe posibilități de a arunca de pe umeri povara unei democrații care „umblă cu capul spart”. Ironic şi visător, ca oricare poet rătăcit prin taigaua eseniană, albă de omături de tranziție și ele, N. Pogonaru are ceva diferit, don-quijotesc, din nostalgia optimistă a primului: „mai rămân anumite păsări în patria locală/cum ar fi cioara de pe craca nucului/din fundul grădinii de care s-a spânzurat/Saida-Moza nebunul satului/dar și puiul lui Al Brătescu-Voinești/cu aripa frântă de n-a mai putut/să zboare cu frații lui...” (autumnală). La poetul N. Pogonaru, nostalgia acestor „anotimpuri în infern” are acea trimitere ironic-amară ce dimensionează oniric universul cetăţii în care se simte receptor/transmițător de fapte/întâmplări stranii din cotidian: „toată ziua pleci câine surd la vânătoare/și când vii mai faci și scandal/mai bine du-te de te spânzură/să scape lumea de un prost/îi zicea soacra cu năduf...” (poezie în proză). Şi cu ironia sa muşcătoare la adresa mai marilor guvernanţi ai cetăţii, la adresa societății pe care o buzunărește prin toate cotloanele, N. Pogonaru nu numai că se încifrează şi transmite un sens spre care îşi tot trimite cititorul scos din perspectiva lui de simplu privitor, dar devine inepuizabil și obsesiv: „cetățeanul trăia liniștit la țară/în vechea casă părintească ecologică/privea zilnic către munții republicii/de pe care dispăreau pâlcuri-pâlcuri/pădurile străvechi/codrul nu mai era frate cu românul/ci cu grupurile infracționale organizate/din guvern din parlament și din afara țării/în curând o să rămânem fără formele/de relief fără râuri fără Dunăre/și mare lucru nu o să mai avem în patrie/gândea omul înjurând puterea...” (cetățean cu vișin înflorit).  
     Atunci când e sincer şi „cu sfat bun de taină” vorba cronicarului, poetul acesta îţi deschide uşa, te pune în gardă şi te strecoară în gândul tocmai pornit ca o lance cavalerească: „poate ar trebui să te gândești/că orașul în care locuiești/este un fel de penitenciar cu străzi/cu magazine instituții publice/parcuri locuri de agrement/care la rândul lor sunt niște pușcării mai mici/în care oamenii se mișcă relativ liber…” (mica evadare). Spiritul său lainic-criticist din poemele cu atitudine la prezentul platonic continuă să-şi încânte cititorul: „la catedrală popi de zor/și-aruncă vocile-n eter/băgând credința în popor/cu ochii ridicați spre cer” (o zi de vară în municipiu). 
     În cartea de faţă versul e personal şi încărcat de substanţă. Fiecare caută (și) înţelege ce crede că-l doare şi îl caracterizează, sau ceea ce vrea el să înţeleagă şi îi convine. Dicţiunea rostirii în frază e sigură şi relevantă, şi versul ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii, de aici o posibilă interpretare a candorii în care se lasă cuprins cititorul. Lumea de „acasă” sau de dincolo, din „libertate” (pe bunuri și pe viață), îşi derulează cinematografic atât certitudinele cât şi secretele într-o continuă uimire şi revelaţie, iar poetul nu e străin de acea ecuaţie a cugetării blagiene care ne sugera nouă a găsi rostul vieţii când abia constaţi că ea nu are nici un orizont printre amintirile acestui prezent.

                                    
                                                           FLV

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu