Undeva… târziu în inima toamnei
Nicolae Pogonaru scrie exaltat, pătimaş, disperat poezia
din inima toamnei. Exaltat că „melancolia iese din ascunzișuri/și se plimbă
prin oraș/în văzul tuturor”. Pătimaș pentru că „se țin discursuri stas la
modă/și liturghii pe la biserici” și poetul, aflat mai mereu în mijlocul
evenimentelor notează și trăiește din plin toate acestea. În fine, disperat, pentru
că „afară e toamnă” și crede „că și înăuntru
e toamnă”. Imaginile (din cartea de poeme)
au o cruzime specifică, expresionistă, onirică, suprarealistă iar eu îl
percepusem ca pe un poet, hieratic, subtil-ironic, concis în exprimare, un
retoric distins. Poate mă înşelam?! Acum, în volumul recent „Gravuri de ocazie” (apărut la editura editgraph, 2017), în retorica
discursului parodic, poezia lui Nicolae Pogonaru reprezintă o călătorie absurdă, o
căutare zadarnică a unui centru al omului rătăcit în propria țară, care nu se mai
regăseşte nicăieri. Sau poate că „cetățeanul”, pregătit să deschidă „larg
fereastra către o nouă zi”, nu se află odată cu aleșii cetății pe scenă ci
dincolo de ea. Şi chiar şi dincolo de ea poetul a semnalat o anomalie în
mişcarea unui „soare mic pitit pe după nori” al democrației din „republica
mea”, ori o piesă din „casa cu nebuni”, ca să fie linişte în ţară „că de-aia am
plătit taxe și impozite/toată viața înainte de apoi” (vezi: cu
stâlpii la cap). O ţară în care cineva „te anunță/ că a mai murit un
poet/anunți cunoscuții faci o chetă/ și te gândești dacă ai pus bani deoparte/
pentru cănd ți-o veni și ție rândul/ că viața nu iartă/ că nu vrei să-i
deranjezi pe copii/ apoi ieși pe ușă în valul infernal/ de zgomote diurne/
tragi în piept o gură din aerul proaspăt poluat/și te duci la serviciu/ ca la
propriul priveghi” (monoton). O țară parcă dintr-un real cu umbre şi imagini în
spectacular. O ţară în care realismul se aliază cu fantasticul şi tragicul cu
comicul. Scenariul parcurs acum de cititor în noul volum de poezie al lui
Nicolae Pogonaru, pare al unui regizor dezorientat într-o lume absurdă
încercând să pună cap la cap mii de contradicţii şi de fapte neînţelese.
Distant, ironic, ca un adevărat trubadur al
cetăţii şi parafrazându-l pe poetul Petre Stoica din „Sfaturi metafizice”,
Nicolae Pogonaru sugerează că printr-o terapeutică a jocului poetic (vezi: lanț
trofic) putem avea mai multe posibilități de a arunca de pe umeri
povara unei democrații care „umblă cu capul spart”. Ironic şi visător, ca
oricare poet rătăcit prin taigaua eseniană, albă de omături de tranziție și
ele, N. Pogonaru are ceva diferit, don-quijotesc, din nostalgia optimistă a
primului: „mai rămân anumite păsări în patria locală/cum ar fi cioara de pe
craca nucului/din fundul grădinii de care s-a spânzurat/Saida-Moza nebunul
satului/dar și puiul lui Al Brătescu-Voinești/cu aripa frântă de n-a mai
putut/să zboare cu frații lui...” (autumnală). La poetul N. Pogonaru,
nostalgia acestor „anotimpuri în infern” are acea trimitere ironic-amară ce
dimensionează oniric universul cetăţii în care se simte receptor/transmițător
de fapte/întâmplări stranii din cotidian: „toată ziua pleci câine surd la
vânătoare/și când vii mai faci și scandal/mai bine du-te de te spânzură/să
scape lumea de un prost/îi zicea soacra cu năduf...” (poezie în proză). Şi cu
ironia sa muşcătoare la adresa mai marilor guvernanţi ai cetăţii, la adresa
societății pe care o buzunărește prin toate cotloanele, N. Pogonaru nu numai că
se încifrează şi transmite un sens spre care îşi tot trimite cititorul scos din
perspectiva lui de simplu privitor, dar devine inepuizabil și obsesiv: „cetățeanul
trăia liniștit la țară/în vechea casă părintească ecologică/privea zilnic către
munții republicii/de pe care dispăreau pâlcuri-pâlcuri/pădurile
străvechi/codrul nu mai era frate cu românul/ci cu grupurile infracționale
organizate/din guvern din parlament și din afara țării/în curând o să rămânem
fără formele/de relief fără râuri fără Dunăre/și mare lucru nu o să mai avem în
patrie/gândea omul înjurând puterea...” (cetățean cu vișin înflorit).
Atunci când e
sincer şi „cu sfat bun de taină” vorba cronicarului, poetul acesta îţi deschide
uşa, te pune în gardă şi te strecoară în gândul tocmai pornit ca o lance
cavalerească: „poate ar trebui să te gândești/că orașul în care locuiești/este
un fel de penitenciar cu străzi/cu magazine instituții publice/parcuri locuri
de agrement/care la rândul lor sunt niște pușcării mai mici/în care oamenii se
mișcă relativ liber…” (mica evadare). Spiritul său
lainic-criticist din poemele cu atitudine la prezentul platonic continuă să-şi
încânte cititorul: „la catedrală popi de zor/și-aruncă vocile-n eter/băgând
credința în popor/cu ochii ridicați spre cer” (o zi de vară în municipiu).
În cartea de
faţă versul e personal şi încărcat de substanţă. Fiecare caută (și) înţelege ce
crede că-l doare şi îl caracterizează, sau ceea ce vrea el să înţeleagă şi îi
convine. Dicţiunea rostirii în frază e sigură şi relevantă, şi versul ridică
sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii, de aici o posibilă
interpretare a candorii în care se lasă cuprins cititorul. Lumea de „acasă”
sau de dincolo, din „libertate” (pe bunuri și pe viață), îşi derulează cinematografic atât
certitudinele cât şi secretele într-o continuă uimire şi revelaţie, iar poetul
nu e străin de acea ecuaţie a cugetării blagiene care ne sugera nouă a găsi
rostul vieţii când abia constaţi că ea nu are nici un orizont printre
amintirile acestui prezent.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu