O
zi din viaţa lui Vodă Hrisant Hrisoscelu
- istorii vechi în pamflet -
„Un tâmpit mai mare
ca mine nu există. Să faci treisprezece
ani de temniţă
pentru un popor de idioţi! De asta numai eu
am fost în stare”
(Petre Ţuţea)
În prima parte a zilei Judecăţii, poporul a aşteptat cu sufletul la
gură, să vadă ce mai avea de gând Măria Sa Vodă, în legătură cu promisiunea de
a ieşi fără alai, de unul singur, să facă obişnuita baie de mulţime şi, mai
apoi, a merge la urne. Numai că boierul, după ce se închinase pe ascuns, voind
a scăpa ca dracul de tămâia ce i se pregătea, se închisese în spatele porţilor
de la palatul Caragua şi nu mai spusese la nimeni. Era limpede (pentru cei mai
mulţi), că boierul lor nu mai era în minţile sale. „Are o troahnă”, spunea cel
care mai deschidea porţile şi-şi vâra ochiul să vază dacă nu cumva or fi plecat
antenele ce pândeau pe la porţi. Aceştia îl auzeau trântind zăvoarele de fier,
plescăind din papuci prin multele odăi ale casei şi, când cerea lămuriri despre
cifrele statistice, se înfuria şi îi dădea afară pe beizadele, ameninţând că va
aduce oamenii Agiei să-i cerceteze. Un singur gând îi sfredelea creierul ca un
burghiu: „Toţi ard mangalele degeaba, iar slugile astea nu-mi spun nemic, de
parcă aş fi, deja, mort ori nebun…”. Cuvântul îl speria, avea în el o
ameninţare neştiută: oare era cu adevărat nebun, aşa cum ziseseră ăia care-l
pusese la popreală? Încerca să-şi odihnească trupul pe-o canapea, aţipea, dar
se scula asudat, cu „părul” măciucă, i se părea că în rama uşii apăruse
Trimisul de la Înalta Poartă. Dacă închidea ochii, îşi şi vedea capul înfăşurat
în basmaua ce o zărise la gâtul harapului cu dinţi sticloşi. Dar nu avea de ce
să se teamă. Spionii lui îi lăsase să se înţeleagă limpede că există un prag
peste care cifra aia de temut a cvorumului nu va fi în stare să sară. Doar nu
s-or fi încolonat şi morţii şi dispăruţii de pe listele alea, astfel încât să
fie nevoit să se ascundă în fundul pământului de ruşinea unor cifre
covârşitoare. Tocmai îi ghicise o ţigancă care locuia într-o speluncă de pe
Lalto della Rabbia. Îl rugase să se poarte frumos cu poporul său pentru că
viaţa sa era scurtă. Se privise în oglindă pentru a se mai linişti, dar nu
vedea decât un Vodă Hrisant ce avea în priviri ceva fanatic ce-i amintea de
trecerea spre o altă lume. Parcă îmbătrânea. Ce-i care-i băteau la uşă începeau
să-l enerveze. Crăpa uşa şi se uita la ei ca la alte alea. Nu-i plăceau veştile
proaste, nu voia să ştie de ruinarea lui şi-i dădea cu piciorul, afară:
„Descurcaţi-vă! De ce vă plătesc?” le striga, dar cum să te descurci? Doamne,
doamne, ce-i mai înjura în gând: „De ce p… Doamne, de ce p… Doamne! Nu am
împărţit eu bacşişuri şi pietre? Nu le-am dat eu la toate curvanele astea câte
un briliant? Că un sac am avut şi nu-l mai am”. Făcea ce făcea şi da fuga la
peretele dinspre stradă, de-şi lipea urechea. Nu mai auzea nimic amuşinându-se
prin curte; era o linişte ce-l scotea din sărite. Doar ce mai bătea cu tocurile
de la sandale, pe caldarâm, cordonul de pensionari ce făceau coadă în dreptul
vilei Dante, sau răzbătea strigătul din dealul Mitropoliei al nebunului care
striga ca din lanţuri: „Ori eu, ori el”. În rest, oraşul părea ucis de canicula
zilei, numai un nor de praf albicios învăluia turlele unde se găseau
nenorocitele alea de urne. Şi atât! Se ducea viaţa lui… Celorlalţi ce le păsa?
Slugile îl părăsiseră; nu-i mai mâncau lacherda, scrumbiile şi sardelele,
ajunseseră la seminţe de dovleac, mai mare ruşinea! Spre seară, când au venit
să-i aducă torţa democraţiei şi pe cea a învingătorilor, l-au găsit pe canapea
cu o cărţoaie pe piept, deschisă abia la primele pagini. Când deschise singurul
ochi neadormit, îl zări în fruntea cetei pe generalul armatei moarte şi pe
matracuca de lângă el, cu o faţa tumefiată, de la atâtea trabuce pufăite, ca
poza unei cucuvele postată în fereastră. Zisese aşa, într-o doară: „Mai ţii
minte Iusufache, ce-am petrecut la Săptămâna Nebunilor?” „Cum?”, se mira sluga,
cu aerul celui care nu-i vine a crede cele ce auzea. Se repezi la gâtul
spionului de-l strânse de gât, până-i săriră ochelarii de pe cap: „Ai tâmpit şi
tu ungurene, şi pe tine ce te apucă bourene? V-am zis să-i daţi „Levantul” lui
Cărtărescu, nu „Săptămâna nebunilor” lui Barbu, dar voi ca toţi băşinoşii ăştia
de boieri, plini de fumuri şi goi de minte, aţi uitat cu toţii? Cum o să-l
facem pe boier, acum, să nu turbeze? Taman când trebuie să-l scoatem freş
dinaintea poporului său!”. Se aplecă la urechea boierului şi, cu aer de milog,
îi rosti, aproape şoptit: „Filatemu monon, o, Ypsistos gnorizi to megetos tis
agapismu?...”. Boierul Hrisant Hrisoscelu se trezise:
- Ce zice, ce zice?, întrebă el pe cel
ce se aplecase să-i ridice cărţoaia de pe piept.
- Cuvinte, Hrisant, cuvinte, atât...
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu