Gheorghe Andrei Neagu: „Tabăra damnaților”

Gheorghe Andrei Neagu – cititorul de oameni

Motto: „Biblia ne învață să-i iubim pe cei apropiați și de asemenea să ne iubim dușmanii; probabil din cauză că de obicei sunt aceiași oameni”.                                                                                                                          (Gilbert Chesterton)

    Toate cărţile lui Gheorghe Andrei Neagu sunt realiste și emoționante; sunt adevărate parabole despre creaţie, sacrificiu și destin. Și povestea celor trei prieteni (Lazăr, Serafim și Petre – nume cu conotații biblice) din romanul lui Gheorghe Andrei Neagu - intitulat: „Tabăra damnaților”, Ed. ATEC, Focșani, 2016, (165 p) -, este o parabolă despre speranță și destin, pentru că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă. Dar a căuta o interpretare a faptelor biblice e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, vă veţi lăsa cu siguranţă copleşiţi de sensibilitatea cu care această poveste cu nuanţe parabolice despre prietenie şi destin a fost scrisă; pe de o parte pentru cursivitatea firească și antrenantă a narării, pe de altă parte pentru firescul dezarmant al oamenilor: prin simplitatea lor, oameni simpli, care ascund în suflete un univers de nepătruns şi de nesondat de către cei asemeni lor.

   Măiestria autorului, de adevărat cititor de oameni, este aceea de a devoala visul-speranţă, ca fiind ceea ce este de fapt orice vis: o himeră.  Povestea celor trei prieteni este captivantă, în sine, nu este lungă şi în aparenţă este simplă, dar mai presus de toate este şocantă. Frazei ferme, de început, rostită de Lazăr: „Atunci, să ne luăm de piept cu doamna viață”, i se va alătura scepticismul din întrebarea lui Serafim (,,Cum naiba ne-am adunat noi, un Lazăr, un Petre, și-un Serafim? Parcă nu-i lucru curat aici.”), cât și neîncrederea din verdictul dat de Petre („Oricum, suntem damnați pe viață. Și în minuni eu nu cred”), din finalul romanului lui Gheorghe Andrei Neagu. Titlul romanului, inspirat, rezonează puternic cu mesajul romanului: visul de veacuri al omului de a avea un rost în societate şi locul lui unde să ducă un trai pe care şi l-a visat o viaţă.  Pentru a descifra universul lăuntric al celor trei personaje, vom începe cu o mărturisire stranie din partea autorului: „Și ambiția nemăsurată de a-și schimba condiția, de a ajunge un om cu stare prin orice mijloc, spunea și ea ceva” (p 156). Autorul pare călăuzit de firul acelui gând, care, în libertate, fiecare dintre cele trei personaje par chinuite de grija de a-și descifra destinul: „Va fi mai bine, va fi mai rău?” (hamletiana întrebare a noilor vremuri), dar cu îndrăzneala, încă, de a porni o călătorie mântuitoare prin catacombele veacului de pomină în căutarea omului nou.  Însă: „fiecare cum l-a lăsat Dumnezeu!” – cum bine constată un personaj al romanului. Asemeni celor doi eroi ai lui Steinbeck din „Șoareci și oameni” (unde cei doi fugiseră din Weed, după ce Lennie fusese acuzat de viol după ce încercase să pipăie rochia unei femei şi se panicase când aceasta începuse să strige), Lazăr și Serafim, amândoi acuzați de viol și trimiși la reeducare într-un penitenciar, se trezesc într-o bună zi că peste cei închiși în penitenciarul „care forfotea de ceva vreme”, a venit grațierea. Vestea cade peste Serafim Hâncu nesperat de încurajator („acum, grațierea venea ca o adevărată reabilitare”), în timp ce amicul de celulă Lazăr Bosoi își păstrează încrâncenarea ce-l cuprinsese de când fusese ridicat de organele de miliție: „Unde, unde să mă duc?”. Prin comportamentul fiecăruia, dinaintea veștii de grațiere („Tovarăși, partidul s-a gândit la dumneavoastră! S-a gândit să vă ofere o nouă șansă la viață, să deveniți oameni noi, utili societății!”), alăturarea celor doi li se va părea celor din jur, cel puţin ciudată. Celor doi deținuți eliberați, gata de a-și lua în propriile mâini soarta, li se alătură Petre Stoian, alt fost coleg de celulă. Orașul în care se întorc era la fel ca atunci când fuseseră ridicați pentru presupusul viol și trimiși în penitenciar spre a-și executa pedeapsa. Și pentru că nu le oferea mare lucru, în plus, dau piept cu ostilitatea civilă a celor din jur, cei trei hotărăsc să plece într-un oraș minier (pe un șantier, la ceea ce se numea reeducare și reintegrare în muncă) unde li se oferea singurul loc de muncă pentru acest „statut” de oameni damnați de către societate. Pe șantier sunt repartizați în scopul „reintegrării” în societate unei muncitoare excavatoriste, Petra Gott (membră a biroului de partid). Aici, datorită firii „încrâncenate” cu viața a lui Lazăr, drumurile lor se despart, deocamdată. Lazăr hotărăște să se întoarcă la „iubita Mariana” - presupusa violată - din București, spre a începe un altfel de mod de a trece prin viață. Sfătuit de versata și cunoscătoarea de tot felul de „descurcăreți dubioși” în viață, Lazăr descoperă lumea bișnițarilor și a unei vieți în desfrâu, cât și al unui trai fără prea mare efort: Abia acum vedea cât de ușor se descurcă alții și cum își rezolvau aceia problemele. Necunoscător „în ale vieții” de huzur, fără muncă cinstită, Lazăr cade pradă unei „angelice” fete de preot, pierde tot ce agonisise prin bijnițăreală și, umilit, se reîntoarce la mină, la cei doi camarazi. E uimit că cei doi sunt resemnați, mai ales Petre care credea sincer că a găsit în sfârșit o familie „în care să nu se mai simtă proscris”. Mai mult, Serafim e și mai provocator: „Se găsesc doi oameni potriviți, se apropie și ție nu-ți convine... Noi am rămas aici și ne vedem de treabă. Dar nici asta nu-ți convine. Vrei să fim prieteni, dar tu vrei totul. Noi, mai la urmă, că suntem mai proști”. Lazăr, care „nu suporta să fie „instruit” la pachet cu „omul nou”, după ce trăise între oameni cărora nu le dicta nimeni”, este ispitit de traiul de dincolo de viața de șantier și, pentru a se întoarce la acel luxos mod de viață, decide să fure trotil din magazia șantierului în scopul comercializării. Este surprins de paznic, fuge de la locul faptei, dar remușcarea deja îl încolțise iar privirile acuzatoare a foștilor „tovarăși” îl duc la sinucidere. Se spânzură în baraca șantierului și la finalul unei iluzorii vieți după care alergase, se alege doar cu „lada care-i ținea loc de sicriu, ( și asta –n.n.) era făcută din P.F.L. melaminat”.

   Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. Mai departe nu se poate povesti. Nici la secretarul de partid al comuniștilor din șantier, nici la slujitorii lui Dumnezeu foștii tovarăși nu găsesc înțelegerea creștinească pentru înmormântarea lui Lazăr.  Este, oricum, o călătorie pe care trebuie să o facă fiecare, realizând în tăcere, că prin visele omului mai bântuie şi himere. „Tabăra damnaților” este un roman de un puternic realism. Gheorghe Andrei Neagu surprinde destinele unor oameni obinuişnuiţi încleştaţi în lupta pe viaţă şi moarte cu greutăţile vieţii şi încercând din răsputeri să-şi păstreze, după determinismul caracterului său,  demnitatea în faţa celorlalți.

  Autorul a surprins şi ilustrat în mod captivant, într-un roman/nuvelă de un realism dramatic, visul omului de pretutindeni – luminos şi radios şi, după cum se poate anticipa, la fel de lipsit de speranţă şi iluzoriu (ca și visul celor care se agațau de orice) al celor peste care o eră a minciunilor și trădărilor de orice fel (comunismul și formarea omului nou) venise ca și ciuma, cândva.

                                                                                                       FLV