Un oaspete de taină la masa de scris

Un oaspete de taină la masa de scris

   (din seria gândurilor răzlețe)

   Aş vrea să fiu, măcar o zi, poetul care să vă spună vouă, ca acel critic (care s-a vrut un vrăjitor străin şi rece), că omul neavând aripi, e totuşi o pasăre, măiastră pasăre, izbândită pasăre, preaaleasă pasăre, printre încremenitele litere, din împărăţia unde te aştept să-mi cânţi toată ziua şi noaptea. Când cineva m-a întrebat cum se naște în mintea unui poet un poem adevărat m-am gândit că poate el s-a născut cu primul gând întrezărit într-un labirint plăsmuit în capul său, când acest gând s-a preschimbat în realitate și a devenit un fapt împlinit. Ca întregul plan de înaintare spre Austria a împăratului Napoleon într-un marș continuu. Marș care a culminat cu biruința de la Austerlitz. Și gândul mi se îndreaptă către prințul Andrei Bolconski (eroul lui Tolstoi din Război și pace), căzut în prima mare bătălie (cea de la Austerlitz) dintre cei trei împărați: al Austriei, al Rusiei și Napoleon Bonaparte. Și să ne amintim cum privea acesta în ochii lui Napoleon (când împăratul vizitase câmpul cu morți și răniți, imediat după bătălie): „privea în ochii lui Napoleon și se gândea la nimicnicia gloriei, la nimicnicia vieții, căreia nimeni nu i-a înțeles rostul, și la nimicnicia încă și mai mare a morții, al cărei sens nimeni din cei ce viețuiesc nu l-a putut înțelege și explica”. După cum nu ne-am putut și noi explica nominalizarea unui poet contemporan pentru premiul Nobel, când literatura română se cutremură ca sub un vulcan sub scrisul unuia ca Marin Preda.

   De când apăru ştirea cu nominalizarea lui Cărtărescu la premiul Nobel „toţi se-nchină, nu mai prididesc cu-nchinatul,/Au făcut scurtă la mână” (după Marin Sorescu). Scuipăm în sân (cum ştim de-n bătrâni) să nu fie de deochi literaturii române, poate va ieşi şi ea, precum Lungu lui Sorescu, să vază, în direct, „în izmene, desculţă”, minunea. Noi n-am prea vrea ca „Minunea” asta să-l întrebe pe Cărtărescu, doar: „Ce mai faci?”. Iar, noi să-l înghiontim, pe la spate: „Şi tu mormolocule, ce i-ai răspuns?”. Noi, acuma, ştim de la Sorescu: „Lungu era om la locul lui”, dar nu-i, bre, ca-n cărţi! Cărtărescu s-a pomenit luat, aşa, pe sus, din nimic... şi, cum toţi se cam uită în gura lui, să le spuie... Da „el ce să le spuie”? Aşa că, vezi mata, cititorule, noi o aşteptăm pe Măria Bălii (critic renumit în „Minunea” soresciană) să se apropie, cu scăunelul ei de acasă, şi să ne spună: „A venit vremea de-apoi, măă, ori ne pocăim, ori”...  va face o altă adeziune Cărtărescu ăsta că, simţim noi, a ajuns, certând poporul prostit deja de la prima adeziune „până aproape de Caracal”. Să fi luat foc una din suburbiile Caracalului? Doar nu era Moscova de pe vremea când rușii îi dăduseră foc fiindcă nu vedeau altă soluție de a-i scoate pe francezii lui Napoleon din capitala lor. Tolstoi povestește magistral acest tablou de parcă s-ar fi aflat în convoiul care îi însoțea pe Rostovi. Să ne reamintim: convoiul Rostovilor poposise în satul Mătișci și de acolo, în urma lor, mult în depărtare se zăreau focurile din Moscova. Moscova ardea din temelii. La Mătișci află Natașa Rostov (fosta logodnică a prințului Andrei – după moartea soției sale Liza se logodiseră), de prezența lui Andrei printre ei. Toți ai casei știau de prezența prințului acolo. Natașa află asta abia într-o seară. Cu o lumânare în mână ea se strecurase prin odăile răniților și ajunse în camera unde zăcea fostul ei logodnic. Scena reîntâlnirii dintre cei doi eroi e zguduitoare: „Era așa cum îl știa; dar culoarea aprinsă a feței, ochii strălucitori ațintiți ca-n extaz asupra ei și, mai ales, gâtul delicat de copil, care apărea de sub gulerul răsfrânt al cămășii, îi dădeau un aer de copil nevinovat, pe care ea nu-l văzuse niciodată la dânsul”. La vederea Natașei, el zâmbi și-i întinse mâna. Era cu Evanghelia la căpătâi. Bocetul închis în făptura Natașei ne amintește de trăirile pe care le-am avut pe vremea când îl citeam pe R.L. Stevenson: „Ehei, Bill, Bill, prin câte am trecut noi doi…”. Şi, apoi, mai spune Stevenson, care ţine să ne fluture sub nas lumânarea ţinută între „deşte” de Diogene, nu numai să ne atragă atenţia, ci şi să ne înspăimânte de-a binelea: „Dacă lucrurile ajung până la spânzurătoare, atunci ştreangul e pentru toţi, auzi?”. Atunci, nu ne rămâne decât să ne închinăm ori de câte ori cineva va mai rupe pâinea în două, cu gestul Mântuitorului nostru, şi va rosti, după un obicei al neamului acesta: „Bogdaproste!”. Luaţi aminte şi la spusele celuilalt confrate, din celălalt capăt al lumii, încercând să ne lămurească, asemenea lui Diogene, adevărata Faţă a Omului, ca în noaptea destăinuirilor, din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină”, Zinovie. Un oaspete de taină, asemănător celui care mi-a spus și mie într-o seară: „Cred că poezia e ceva care se simte. Și dacă nu simțiți poezia, nu vă inspiră dorința de a ști ce s-a întâmplat mai departe, după ce ea a luat sfârșit, atunci autorul ei nu a scris pentru tine și cred că ai trăit degeaba”.