Prea puțin cer
Uneori mă întreb dacă drumul în ploaie
peste care s-au boltit privirile mele îmbeznate
ca mâna unui orb va rămâne întinsă,
ori de ce nu?
n-ar semăna cu amintirea convoaielor trase de caii
stepelor
și despre care îmi spuneai
că bolnav de dansuri străine
n-am făcut nimic să împiedic vânturile în tornadă
dând la o parte frunzele și țărâna
peste care au trecut femeile care s-au risipit
și nici eu n-am știut să împiedic asta,
deși ți-am spus:
când voi avea corabia mea
și vântul va bate în pânze
nu după aur voi merge în lume spre marile ploi
și nici taina pentru care mă voi scufunda în mare
într-o lume de frig a bureților din adâncuri
de îmi beau, iată, sufletul
și nici povestea până la capăt,
acele gânduri care n-au ajuns să fie faptă
despre nesfârșita ta frumusețe în lume
precum am mai spus,
e prea puțin cer
ca din tot ce se oferă simțirii
când mă dau pe tipsie muritorilor
nu vei afla.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu