Ca două păsări
Era într-o toamnă... foșnete de plopi
Te-nrămau sub bolta umerilor goi
Din senin pe stradă căzu primii stropi
Apoi ploaia rece ne-a prins și pe noi.
De ne-am trezit dintr-odată nesiguri
Că o să fie cum e ploaia pe mări
Ce ne găsise pe țărm tot mai singuri
Ca două păsări ce ezită-n chemări.
Și tu cred că spuneai: să fie un val,
Ori depărtarea cu ecou între stânci!
Dar despre karma zilei fără egal
Chiar cine să mai ia aminte pe-atunci?
A naibii toamnă, cum părea un vifor
Ori niște șoimi ce îți zburau din priviri
Că prea te-a luat și te-a dus într-un nor
Iar pe mine doar răscolind amintiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu