Cărțile recent primite din biblioteca mea

1.      „Neolitice”

    Nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina. Mai ales când ea îți descoperă atâtea „semne” și „elemente de meditație” în această mare trecere prin lume. Cartea de poezie „Neolitice” (editura pim, 2017) a poetului Petrache Plopeanu e o culegere de poeme imnice („imnuri de laudă/celor de neînțeles”) despre adâncitele sensuri ale înălțării omului „de la fereastra lumii până la prima așchie/de după rugă” spre viață.

    Pe măsură ce înaintăm în poezia şi subteranele poemelor lui, întrezărim tot mai limpede cum ficţiunile poetului operează cu fapte probabile: 1) desprinderea omului gânditor de trupul terestru din care a fost zămislit, căci „nenumite îi erau gândurile și pleca uneori/înspre adâncimile/a ceea ce nu fusese niciodată”.  2) primele semne ale iubirii pentru „ceva” neasemuit alături de femeia de lângă el: „se minunau de frumusețea ei împreună/somnul îl cuprindea cu brațele femeii/îl mângâia/ca pe o bucată de lut cuprinsă de jar”. 3) călătoria propriu-zisă în căutarea celor rostuite de El cu un anumit scop pe pământ: „a mers ocolindu-se atunci când se întâlnea/și-și striga de departe/pleacă pleacă de la mine”. 4) înaintând în timp vin și întrebările și odată cu ele omul primordial întrezărește un alt orizont al cunoașterii. 5) Nu în ultimul rând răspândirea învățăturilor strânse: „și-au început să spună/cei care nu erau înțelepți/că lângă ei trăiește cineva în plus/și-i învață cum să privească stelele”. Aceste direcții creatoare, cu toată zestrea semantică în semne și semnificații, strâng într-un univers edenic acel ecou îndepărtat al ridicării omului din „întuneric și lumină/strigăt și șoaptă”, în poeme imnice și cuvinte de laudă măreției sale. Petrache Plopeanu face un salt în timp, într-o altă dimensiune Confesiv şi imaginativ, autorul se impune prin vitalitatea verbului asociat unei fraze în strai nou de substanță poetică.

2. „Gânduri”

    „În ramul lui puternic, copacul meu albastru/Unește cer și mare, văzduhul, lutul sfânt/În frunza-acum căzută așteaptă gândul veșnic/Ce-l cheamă peste timpuri de sus și din adânc” (din Copacul albastru și cartea de versuri „Gânduri” de Liliana Badea, volum apărut la ed. Editgraph, 2017). Aceste versuri dovedesc că poezia e o punte în propria ei existență, pentru o confesiune venită din ființare ca o izbucnire în fața ferestrei inundate de lumină.

     Lumea aceasta oprită „în fiecare strop de ploaie” (din poezia Am văzut), surprinsă cu bucuria „de a trăi odată cu viața, odată cu vecia” e lumea pe care o îndură în captivitatea gândurilor şi simţurilor cu care o încearcă în vis Creatorul Suprem. O carte e o oglindă în care cauţi să ghiceşti fizionomia autorului. Liliana Badea e autoarea peste care a nins cu albastru în poezie. Poezia sa are tangenţe cu pictura, gândul curat „și fără temeri” al poeziei coșbuciene. Te întorci şi priveşti ca dinaintea unui „text în oglindă” a unui gând prins prizonier într-un labirint al anotimpurilor, unde predominantă e toamna și iarna. În poezia Lilianei Badea și visele s-au „spart în cioburi de culori”. Liniștea din poeziile-pastel (De toamnă; Toamnă-n poezie) surprind o lume creată dincolo de imaginație și vis. Şi întotdeauna, în spatele acesteia pâlpâie câte ceva: „Suieră vântul prin ramuri,/Nucul cel falnic se-nclină,/Se zbate perdeaua în geamuri,/Se lasă toamna-n grădină”. În lumea inundată de amintiri se simte cel mai confortabil (vezi: În locul știut de mine; Dantelă veche; Când eram mici n-aveam zăbrele la ferestre; Mi-e dor de pragul casei părintești).  Și îi stârnesc nostalgii în serile atacate doar de concertul unor greieri. Ar fi în stare să-și numească versurile „greieri de noapte” (nu gânduri), apoi să-i pună în sobă și să stea să-i asculte toată noaptea cântând. Avem de-a face cu un lirism blând și o sensibilitate profundă.

3.      „Semnul îngerului”

   Drumul către înzidire al Anei lui Manole, înfăptuit ca pe o „minune” spre întărirea adevăratei credințe, prin volumul „Semnul îngerului” de Iuliana Paloda-Popescu (ed. Rawex Coms, 2015), este parcurs dinspre „bolțile îngerilor” către pământ, într-o nouă cheie psalmică a iubirii cerești. Aici, iubirea e o transgresare temporală și spațială ce presupune o rotunjime de spirit care îi întruchipează condiția poeziei cu credința: „să-mi/descopere sufletul/într-o carte născută din/inima mea, ca un vultur/hoinar plutind peste mări,/peste zări”. Îngerul lasă unele semne, iar poeta caută prin spații corespondențe culturale și de credință de-și „înmoaie pana și scrie poeme de/dragoste și de moarte” prin care pâlpâie lumina care să ne zidească visele și trecerea întru veșnicie „în apa Cerului, unde vedea-vei/cum te legeni, cu flacăra/în palme!...”. Geometria așezării versurilor în forma unor sfere te duc cu gândul la o poezie picturală asemănătoare imaginilor de pe vitralii. Trăirile lirice, întrețesute de acel suflu spre meditația cristică, scrise ca o eliberare, îi aduc cititorului izbăvirea pe care o căutăm cu toții doar în rugăciune. În lacrima lui Iisus, poeta își oglindește privirea și își ascultă inima spre a-și putea atinge „dumnezeiasca întrupare”, ori înălța sufletul ca într-o „candelă aprinsă”. În poezia volumului „cântecul/păsării se aude până/departe”, până simțim și noi cum „plutim spre un alt Cer”. E ca și cum ți-ai încredințat („înainte de-a ne naște”) sufletul în palmele îngerului (vezi poemul „În palmele de înger”), unde simbolistica nașterii și simfonia „singurei iubiri” „ivită din suspinul neputinței”, în câteva versuri cu apetență ludică, îi prilejuiesc cel mai superb jurământ de credință și iubire. Sperând „spre un alt cer”, care să ia locul îndoielii din sufletele noastre, poeta invocă elemente noi în poezie: grăunțele visului; apa iubirii; un cântec nou sub lumina unui alt cer; etc. și îi aduce cititorului un nou cântec menit să pună „peste gura mea/pecetea altui/veac!...” Scopul ei e eternul.

4.      „Rafale de primăvară”

  „Am găsit într-o zi/în sufletul meu/un copil/i-am deschis poarta spre lume”... e credința care prelungește experimentul liric al tinerei poete orădence, Codruța Vancea, în cartea de poezie „Rafale de primăvară” (ed.Brumar, 2018), dar și povestea unei călătorii „dincolo de cuvânt” în galaxia „unde doar vulturii își fac cuib” pentru a se arăta „cum sunt/în soare”. Îndrăzneala ei o putem asocia cunoașterii, inițierii, dorinței de a surprinde agitația zilei, ori transformării destinului. Poemele sale sunt „simfonii de sentimente”, un adolescentin „joc sălbatic sau blând/în ploaie” și de aici o pendulare între lirismul redării și inocența acelor confesiuni ștrengărești: „aș putea să răsar/să mă rotesc după soare/să înfloresc galbenă încă o vară”. Aparent simplistă în rostuirea versurilor, nu lipsesc simbolurile care fac trimitere spre un abisal metafizic al ființei cât și o apetență spre deschidere: „cuvintele se închid într-o/propoziție simplă/care te cheamă să te joci de-a singurătatea” (sau) „ca o salcie culcată pe un mal întunecat/caut undele limpezi/care să-mi poarte brațele până la tine”. Reținută în a-și cânta iubirea cu aripile larg deschise ca „pasărea de foc” („cuibărită-n iarna/limpede a sufletului tău”), poeta e ca o duminică încărcată cu presimțirea zilei ce va urma, când lumea începe să creadă în vis și speranță pentru că are și vise înrămate în privire: „să am ochii umezi în calde ploi/părul să-mi adune miresme de flori”.

   Tristețea, singurătatea, ori „spaima de diferit” a copilei „care se încăpățânează/să nu devină/o figurină” fredonând aceeași melodie, dovedesc că poezia ei e o trecere în altă fire, un țipăt ce se „rostogolește într-o altă lume: „eu le iubesc mult/sunt ale mele.../de parcă îți curge ploaia pe față”. Când plouă, cititorul o poate simți stând la geam și gândind că simbolistica păsării din poezie ține de elevație și năzuința de ridicare „în Calea-Lactee” spre a deveni o stea.