Pe peronul
criticii
(confesiunea unui romantic)
La începuturile
scrierilor mele, când am hotărât să mă aplec deasupra colii albe, la masa de
scris, pentru a învinge teama că voi fi arătat pe stradă, cu degetul, de
prietenii care m-ar fi citit din curiozitate, mi-am zis că va trebui să stau
cât mai ascuns și o vreme chiar am stat cât mai ascuns. În fiecare dintre ei
vedeam un critic ce sta la rându-i ascuns la adăpostul unei perdele de marmură
prin care i se zărește doar umbra surâsului. Credeam ca și Fănuș Neagu că
aceștia fac parte dintre puținii oameni cărora uneltele scrisului li se ascut
singure și dimineața ei trebuie să le taie cu cuțitul ghearele crescute peste
noapte. Apoi am înțeles de la Cehov că ei seamănă cu tăunii care nu lasă caii
să are. Și am continuat să visez la ale mele, fiindcă „cei care visează ziua
cunosc multe lucruri, care le scapă celor ce visează noaptea”, cum spunea
E.A.Poe. Și multă vreme m-am rugat, deasupra colii albe, să scriu ceva cu care
critica să nu mă judece lângă eșafod. Nu s-a crezut, multă vreme, că scrisul e
singura formă a rugăciunii nerostite, dar cei care ştiu să vadă, văd
pretutindeni (după Kafka); numai că semnele unei atotputernice Înţelepciuni
(după cum ne şi spunea) nu prea se mai văd astăzi. Ori nu știm a le decripta pe
moment: „Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor”, cum sună un
vers a lui E. A. Poe. Şi de atunci
încoace, cam toţi credem că mergem spre un Eldorado-n zare! Şi lumea ne
citeşte... şi ţâţâie din buze ca eroul lui Ilya Ehrenburg: „Păi, una e să-l
rabzi pe dracul şi alta să-l slujeşti nu de frică, ci din convingere”. Atunci,
vin şi eu să vă întreb: avea sau nu avea dreptate Diogene, să caute ziua-n
amiaza mare cu felinarul, omul? Vorbesc aici, de ochiul critic al înțeleptului
antic. Despre această meteahnă a criticilor, Fănuş Neagu sublinia sublim:
„Meseria criticilor e să-şi dea cu părerea şi să ne acuze pe noi...”; iar noi,
atunci când se va întâmpla asta, vom fi deja bătrâni (vorba lui Tolstoi), iar
trenul spre Ianska Poliana va întârzia la peronul în care deja ne-am făcut
geamantanele, fiindcă, pe undeva – nu se va şti în literatură de ce ? – s-a şi
pus bariera şi de aceea întârzie până şi trenul. După prima poezie, îngândurat
ca Lopahin (cel care avea și motive să fie îngrijorat de întârzierea trenului),
mai că-l vedeam pe stimabilul critic învârtind în furculiță versurile și
minunându-se că „drăcia” din farfuria sa nu cântă. Iar versul, mi-am zis, nu-i
decât o fiinţă, care, alunecând pe linia ferată, a ritmului și a rimelor, pare
uimită că povara asta de a întrupa poezii, s-a decis undeva mai sus, nicicum pe
pământ, adică în labirintul tainelor. Atunci să rămână o taină mi-am zis. Tainele
poeziei, nu-i așa? Acel labirint de cuvinte, în care se întrevăd: măreţia, nimicul,
văzutele şi nevăzutele, spaima şi uimirea, îndoiala, învierea şi măreţia
acesteia, visul şi nemurirea clipei, ura şi iertarea, moartea cu subteranele
ei, încercarea şi pasul înapoi, spada ruptă a zădărniciei şi cântecul
învinsului, marea iluzie pe care ne-o facem despre noi înşine, firescul dar şi
ciudăţeniile lui… pentru că toate astea sunt câmpuri de forţă. Și, cailor,
celor plecați la drum să are ogorul (cum spunea Cehov) le-am scris un îndemn de
a nu se lăsa alungați de acești tăuni care se cred adunând miere de pe un câmp
gata înflorit, ori stau adunați ciorchine precum stau ciorile din vârful
plopului uscat, în curtea bisericii. Că
dacă le-ar da prin cap să bea din apa stâncii unde se cațără poetul, ar vorbi
ca el şi ar vâna cu arcul.
Apoi am înțeles
că poetul își înscenează moartea prin cuvinte, nesocotind sfatul lui Dedal, de
a nu se apropia prea mult de soare. Și pentru asta e nevoie de critic, singurul
care va arunca găleata din lanț, în fântână, după apa vie ce trebuia să-l urce
în tramvaiul ce-l purta și pe Gavrilescu lui M. Eliade (din: La țigănci), spre poarta de întoarcere a
timpului. Așa că mi-am luat geamantanul și m-am înființat și eu pe peronul
întârziat al criticii. Fiindcă: „Toți visăm... Așa începe. Ca într-un vis!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu