Frigul care ne va cuprinde pe toți

Frigul care ne va cuprinde pe toți

   (din seria gândurilor răzlețe)

    

    Poezia, acest „frig” care m-a cuprins în tinerețe și pe mine a însemnat cât jurământul sincer rostit de Magwitch (zis Provis) din „Marile speranţe”: „Dacă moartea se ascunde în sperietoare, atâta pagubă, n-are decât să iasă la lumină ca s-o înfrunt, şi atunci o să cred în moarte, dar înainte, nu!". Poetul care va fi destinat să îmbrace „haina roasă în spate” a poeziei, doar cu „pumnii înfipți în buzunare”, cum spunea A. Rimbaud, cu un şoim pe umăr va intra în cetate, dacă va mai intra, cineva, în poezia românească, după Nichita. Iar noi îi vom auzi, stârnite din pliscul acestei formidabile păsări, injuriile: „Du-te dracului... du-te dracului de prost”. Să nu mi se spună mie, acuma, că poetul nominalizat la acel podium „se face că n-aude nimica”. Acum nu contează, în viaţă, decât un singur amănunt: „să înveţi să pierzi”, cum spunea Cioran. Veşnicia se atinge numai prin voia lui Dumnezeu. Sufletele noastre au fost create dinainte de a ne naşte. Avem ceva în plus de zis? Dacă nu o spui la timp, mai bine alege tăcerea, spunea bunicul, căutând să zidească, în mine, cuvintele Marelui Temut. „Noi doar le dăm lumină. Trăsnetul care le va rostogoli, e cu totul altceva”, îmi dădea el de înţeles. Cei care caută peste tot misterul, încă n-au pătruns cuvintele până în esenţa lucrurilor. Soarele cunoaşterii e de abia la începuturile înţelegerii noastre. Pierzând legătura cu această înţelegere, pierdem şi - ceea ce Homer numea - „Patima care-i mai dulce ca mierea” şi se strecoară în pieptul Omului şi „creşte ca fumul”. Închipuirile, Doamne, au risipit atâtea amnare şi cremene în a face lumină în acest „întuneric” al vremurilor, încât nici păpuşarul ori privighetorile – „prea veghetorele” – scenei libere şi cerului, de la Shakespeare până la Ionesco, nu-mi ştiu a pune, dinainte, alt cântar cu care îi vom analiza lui Irod, straiele, cu care Salomeea punea pecete pe buzele poeţilor, în încercarea lor, stupidă, de a o demasca. Poezia e ca acel pisc de munte, pe care-l descoperi de jos, de la baza muntelui și odată urcat în vârf nu mai zărești decât măreția cerului de deasupra. Și deja te simți singur sub cer. De pe Acropole (aflat în Grecia), mă uimise stânca aceea crescută din senin, în mijlocul Atenei, numită Lyicabettus. În Iliada, C.13, v.132-135, Homer amintea câte ceva, despre această ispravă a zeiţei Atena. Nu-mi venea să cred ochilor. Vorba lui Sorescu: „La început m-am dus acolo/ca simplu nudist privitor de rând/Şi priveam aşa într-o doară „dincolo”. Nu e de mirare, că Marin Sorescu este unul dintre cei mai citiţi şi înţeleşi poeţi, astăzi. Poetul împărţea corăbiile, cu care se naviga în poezie, distribuind iluziile necesare solicitanţilor. Astăzi, cineva crede (după mintea lui) că va împărţi premiile Nobel, ca pe nişte pomeni, unora şi altora. Cortina cu care ni se dezvăluie, nouă, un Cărtărescu, plăsmuit în apa tulburată de critica vremurilor dominate de diavol, pare a fi trasă de mâna nebunului, strecurat de Shakespeare în sonete, şi căruia Sorescu îi împrumută vorbele, ferecându-le în geamantanul vărului său.