la ce bun să pleci mai departe
au fost mai întâi marile furtuni
deși mult înainte așteptasem eu
în pielea lui Per cel norocos, fericirea
și numai ca pricină de mare tulburare
flăcări roșii dansau sub ochii noștri
niște comori și ele ale unui alt tărâm și poate
singura întâmplare plauzibilă într-o nepăsare de toamnă.
din așa vină am îngenuncheat eu mai târziu
cu viața deja vraiște pe cununa de spini
și în ciuda trecerii anilor mă rugam
să facem lumea după chipul și asemănarea
unui rege sosit să-și omagieze regina
ori de aș fi luat seama
cum își băteau furtunile palma sub licărirea unor
fulgere.
dar erai speriată
crezând că sărutul dat
va ajunge în oraș înaintea noastră
ca Vergiliu înaintînd cu spada să-l salute pe Homer
era, ce-i drept și acel labirint de coridoare pustii
și doi ochi adânci și negri ca tăciunele
urmând să-ți pună în brațe norocul
fiindcă la ce bun să pleci mai departe
și să-i vezi pe toți murind ca niște visători.
Chiar așa, la ce bun?
RăspundețiȘtergere