5.
-Vai, vai, vai!
Doamne, ce zi, ce zi!... Am crezut că-mi producea mintea încă una din
închipuirile acelea care nu-ți vin când ești treaz. Și totuși, o femeie își
frângea mâinile, ghemuită într-un fotoliu la căpătâiul meu și se tânguia ceva
mai puțin șoptit. Fusese doar ziua când trecuse glonțul pe lângă mine. Din
fericire, realizam că eram eliberat de orice fel de abstracțiuni, iar
observațiile pe care le făcusem cu o clipă înainte puteau fi la îndemâna
oricui. Numai că atunci când le simți, când te dor, când le trăiești, lucrurile
se schimbă la 180 de grade.
-Trage
draperiile alea, puiule! am auzit-o pe doamna Oteea.
Nu
observasem, până când aceasta nu se adresase Irianei, că fusesem lăsat într-o
zonă mai întunecoasă a camerei, iar umbra aceea căruntă din fotoliu era chiar a
gazdei mele, așteptând în liniște la căpătâiul meu.
-E
bine așa?
Vocea
fetei nu mai avea nimic din îngrijorarea pe care i-o simțisem pe plajă. Reținusem
doar o parte, nu însă și ce era mai important din ceea ce se petrecuse cu mine
ceva mai înainte. Și asta tot încercam să-mi amintesc... Iriana era deja la
spatele meu. Îmi puse o mână pe frunte, căutând să-mi verifice temperatura.
-E mai bine…,
mai bine! îi mulțumi femeia.
Am
dat să mă ridic. O mică durere se făcu simțită în zona coastelor și
mă obligă să îmi las corpul să cadă pe perne. Doamna Oteea se și aplecase să mi
le așeze cât mai comod la spate.
-Vă amintiți,
nu-i așa, ce vi s-a întâmplat?
-E ceva de care… Da, doamnă! Sigur că îmi
amintesc. Îmi pare rău că v-am făcut să vă îngrijorați pentru mine, dar acum
trebuie să plec! Mă voi odihni și sigur îmi voi reveni. O să vedeți! Mâine nu
mai am nimic!
Am dus
mâna intempestiv între coaste, pentru a cerceta dacă durerea de adineaori încă
mai persista. Pupilele
doamnei se dilatară, genele subțiri îi făcură privirea ceva mai caldă și
zâmbetul îi reapăru pe chip, încât Irianei, ivită lângă umărul ei, nu reuși
decât să-i smulgă un oftat ușor și să o facă să-și miște unul din brațe. Gestul
nu-mi lăsă mai nimic de înțeles. Nu mai insistă. Reuși totuși să-mi arunce un
zâmbet abia perceptibil, în timp ce cu o mână își îndepărta o șuviță de păr de
pe obraz. Afară stăruia lumina aceea abia îngemănată dintre noapte și zi,
asemănătoare cu mijitul zorilor, dar cred că era spre amurg.
- Dacă tot
v-ați trezit, ce spuneți dacă aș cânta ceva la pian? o auzii pe
fată.
Glasul ei
subțirel și gesturile leneșe ale mamei, făcute cu brațele, mă duseră cu gândul
la deplasarea cu încetinitorul a unor umbre văzute prin bisericile noastre, în
acele momente când cei care tocmai își terminau rugăciunea dinaintea icoanelor
își întorceau capul ceva mai smerit spre cel ce urma să le ia locul.
-Ah, dar e
minunat! Tu, puiule, te-ai gândit bine! Crede-mă, te-aș fi rugat chiar eu!
Iriana
se entuziasmă. I se citea bucuria pe chip. Și de ce să mint, asta chiar mă miră
foarte tare, deşi intenția fetei era firească. Am petrecut-o cu privirea până
când se lăsă pe scaun în fața pianului. Cum o văzu așezată, doamna Oteea sări
de la locul ei și se duse cu pași grăbiți lângă pian.
- Iriana?!... zise ea.
-?!
-Am
dori să ne cânți ceva de Liszt! Ieri seară, când abia plecaseși din salon, Vlad
Mateescu ne-a relatat o întâmplare cu renumitul compozitor. Ceva foarte drăguț,
de pe vremea tinereții sale. Păcat că n-ai fost și tu de față, să fi ascultat
și tu povestea aceea! Atât Iriana, cât și mama ei, înțeleseseră destul de bine
că dacă tot voiau să înveselească atmosfera, trebuiau să mă atragă în discuția
lor.
-Păi
să-l rugăm pe Vlad să ne-o mai spună o dată! Amândouă femeile mă priviră insistent. Vedeam
și eu că îmi cereau din priviri să încuviințez, printr-un gest firesc. Nu putea
să treacă neobservat faptul că, dintr-odată, doamna Oteea devenise foarte
deschisă cu fata ei. Unul din motive, cred, era și acela de a mă înveseli
cumva, deschizând unul dintre subiectele din seara trecută, pentru a destinde
un pic atmosfera din salon.
-Prefer
să o spuneți chiar dumneavoastră! am rugat-o eu pe grijulia doamnă. Mi-ar face
plăcere să ascultăm împreună interpretarea acelei povestiri. Și pe de altă
parte, chiar mă tem că voi face unele pauze nedorite (arătai cu mâna spre
coasta din partea dreaptă) și tot farmecul întâmplării aceleia se va irosi.
Cred că și domnișoara Iriana este de acord cu mine...
Doamna Oteea
încercă să protesteze, dar fata îi puse o mână pe braț:
-Nu-i
nimic! Dacă domnul Vlad ne-a amăgit aseară cu povestea scriitorului purtat de
înger prin grădinile iadului... Mi-e ciudă pe Mazuriss că n-a vrut să ne spună
înțelesul anecdotei, dar tu, mamă, n-ai să mă lași să aștept, nu-i așa? insistă
ea.
În
tot cazul, gheața fusese spartă și se putea vorbi acum despre acea povestire cu
Liszt. Pe de o parte, împrejurarea aceasta îmi scoase la iveală dorința
arzătoare pe care mama Irianei o nutrea pentru a-și vedea fata trezită la
realitate, pe de altă parte, mi-a atras atenția interesul fetei de a asculta
istorioara despre renumitul muzician, dar și graba cu care doamna parcă-și
dorea să împărtăşească tabloul acelei povestiri.
-Ca și muzica
din noaptea aceea de demult, istorioara lui Vlad a ajuns în sufletele noastre.
Ei bine, puiule, ascultă și tu! Vlad spunea că în anul acela era o iarnă rece,
cu ninsori învolburate, de rătăceai lesne căile cunoscute. Într-o astfel de
noapte, Franz Liszt şi câţiva prieteni rătăciră drumul, iar caii le purtară
săniile înspre marginile Imperiului. Mult după miezul nopţii, alaiul cu acei rătăciţi
ai sorţii ajunse într-un sat din Ardeal, undeva la granița cu Ungaria. La prima
casă, mai acătării, au descins a bate cu putere în porţile mari, ca să ceară
găzduire. Într-un târziu, acestea li s-au deschis şi, după ce gazdei i s-a adus
la ureche povestea rătăcirii lor, ciudaţii musafiri au fost conduşi în salonul
de oaspeţi. Atât cei care-l însoţeau în acea escapadă pe muzician, cât şi Liszt
însuşi, nu şi-au dezvăluit identitatea. În timp ce prietenii săi îşi dezmorţeau
siluetele îngheţate lângă şemineu, Liszt s-a îndreptat spre un colţ al
salonului, unde trona un pian ce făcea notă distinctă în decorul acelui
mobilier de epocă și a cerut permisiunea gazdei de a le cânta ceva. A urmat o
uvertură improvizată de „necunoscutul” picat la acea oră târzie, la care gazda
a asistat neclintită, dar și nedumerită. Nu înțelegea de unde veneau acele
sunete misterioase, scoase de un pian care nu mai fusese acordat de pe vremea
când fiică-sa tocmai apucase a lua drumul școlilor mari de muzică într-unul din
orașele aflate în centrul Transilvaniei. După aplauzele meritate ale celor de
față, gospodina s-a dus spre bărbatul care mulţumea enigmatic pentru aplauze şi
i-a spus: „Știi, tinere, nu cânţi rău! Ai face ceva audienţă dacă ai studia la
o școală din domeniul muzicii!” Petrecăreții care-l însoțeau în acea noapte pe
marele Liszt au făcut mare haz pe chestia asta și au aplaudat-o îndelung pe
venerabila lor gazdă, spre marea ei surprindere, aceasta acceptându-le frenezia
și entuziasmul, cu toate că erau ceva exagerat pentru ea...
Iriana se arătă
foarte încântată. Deși ochii nu pot vedea sufletul cuiva, totuși nu aveam cum
să nu observ că bucuria era vizibilă pe chipul fetei.
-Credeam... credeam că domnul Vlad știe doar istorii
de temut, dar asta chiar m-a bucurat mult!
-Mulțumesc!
am spus din toată inima.
-Voi,
scriitorii, parcă ați deține o lume de basm! Cum faceți? se arătă Iriana
curioasă.
-Nici unul dintre noi nu se gândește la asta! De
pildă, azi scrii ceva, iar la sfârșitul zilei apare nemulțumirea. Și mâine o
iei de la capăt. Pur și simplu ne hrănim și noi sufletul cu ceea ce lăsăm
celorlalți în scris, eu așa cred!
-Bine...
bine! Dar ce legătură cu sufletul ar putea să aibă nemulțumirea celui care
scrie?
-Să
nu uităm vorbele lui Hristos: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”!
Și minunile din basme se petrec tot în împărăția de care vorbește basmul.
-Mai
exact?...
-Să luăm un exemplu chiar de aici! (Mi-am aruncat ochii
asupra pereților. Erau și acolo câteva tablouri.) Dintre toate picturile, doar
pe cele la care au insistat mai în detaliu ochii pictorului sau care au în ele
o istorioară anume, le-ați pus pe pereți. Celelalte, unde el, pictorul, și-a
expus sufletul, nu sunt aici. Le-ați ferit de ochii lumii. Cu toate că, dacă
le-ați fi arătat, ar fi fost cu siguranţă apreciate și de alții. Fiind mult mai
dragi sufletului, pe acelea le țineți, probabil (mă gândeam la portretele lui
Nikos, despre care știam, de la Mazuriss, că Iriana le ținea în camera ei),
departe de ochii lumii. Și cred că e firesc: ce n-am face ca să nu-i pierdem pe
cei dragi şi să-i ținem cât mai aproape de ochii noștri? Nu e
nevoie ca un scriitor să explice ori să răspundă acestor întrebări. Cel care
vrea să afle câte ceva, va trebui să-și răspundă singur la unele dintre ele sau
măcar să intuiască niște răspunsuri corecte, citind o operă ori privind un
tablou. Chiar dacă am pune pe acelaşi raft bustul lui Michelangelo cu cel al
lui Nero, nu înseamnă că amândoi sunt predestinaţi de zei, în mod egal, să
ajungă la cer. Şi o simplă îndoială e de ajuns, pentru ca părerea ta asupra
lumii să nu ţi se mai pară eternă. Dar destinul
trebuie să aducă și clipa asta în viața fiecăruia. Mâna scriitorului e și
pentru a te pregăti să desfaci acel nod al destinului. „Gândirea nu se înalță
decât la cei care pot iubi și nu urî”, spunea cineva. Dacă și Alexandru cel
Mare avea în dreapta sa un Platon sau pe oricare alt înțelept și nu sabia,
poate soarta sa era alta.
Iriana se
ridică de pe scaunul aflat în fața pianului și mulţumi printr-o înclinare
uşoară pe piciorul adus la spate. Se aşeză în faţa clapelor şi închise ochii
(primul gest pe care îl făcea înainte de a-şi lăsa mâinile pe pian), apoi îi
deschise și, în tăcere, căută printre filele caietului melodia pe care urma să
o atace cu voluptate. Ascultam muzica și în faţă îmi răsări plaja imensă,
goală, cu ţărmul arcuit, scăldat de limbile şerpuitoare ale apelor. Cântecul
şoptit al melodiei îmi năvăli în urechi, încât îmi auzii bătăile inimii, ca și
pe plaja aceea goală, unde doi ochi mari și negri încremeniseră când ghiciseră
al cui era trupul celui prăbușit printre scoici și meduze moarte. Mă fascinau
degetele acelei copile ce mângâia clapele, iar muzica picură cristalină în
salon. Părea că un spiriduş fără astâmpăr sărea într-un picior, apoi se muta pe
celălat și dănţuia. Dănţuia şi îi uimea pe toţi cei de faţă cât de straşnic îşi
arcuia el trupul şi-şi plimba spiritul, de colo până colo, prin încăpere.
Uneori muzica se liniştea, ca o barcă găsindu-şi tangajul pe ape, după care iar
stârnea atâta freamăt în jur, încât credeai că un stol de porumbei se jucau
de-a prinselea prin aer...
„Porumbei?”
O da, cum de uitasem de ei! Doar din cauza lor pusesem piciorul greșit pe dâmbul
acela. Dinspre fereastră venea un zgomot: cioc-cioc, câteva bătăi, apoi foşnet
de aripi. Era o mică pasăre căţărată pe pervazul ferestrei de la salon,
mişcându-se agitată în jurul cozii, iar ghearele şi ciocul, în contact cu
geamul, scoteau acele sunete care mă duseră cu gândul la cei doi hulubi
speriați, înainte de căderea mea pe plajă. Privind înspre micuţa pasăre
agitată, Iriana zâmbi fericită. Plutea cu muzica ei într-un vis îndepărtat.
Depozitul
de cărbuni era o clădire lungă și dreptunghiulară. Nikos știa că între orele 11
şi 12, paznicul din baraca aflată la poarta depozitului, de obicei, lipsea.
Nikos și Chiril aveau cunoştinţă că prin spatele depozitului, gardul de
scânduri putea fi escaladat cu ușurință de niște draci de copii ca ei. Două
dintre ziduri aveau ferestre mici, pătrate, prin care niște trupuri firave ca
ale lor se puteau strecura înăuntru, fără prea mult efort. Nikos mai încercase
asta și-n alte dăți, mai ales prin fereastra din capătul zidului din dreapta,
unde se afla un burlan de tablă, solid. Aflaţi înăuntrul clădirii, copiii se
puteau strecura printre haldele de cărbuni și odată ajunși la scara de lemn
care urca pe o platformă, se găseau în locul de unde se puteau împinge cele
două uși ale chepengului din tavan și intra în podul depozitului. Aici își
aveau sălaș porumbeii de prin împrejurimile cartierului. Podul era foarte mare,
părea un fel de hrubă nesfârșită.
Păsările își aveau cuiburile prin locurile întunecoase, acolo unde
acoperișul se fixa cu bârne groase de lemn pentru prinderea căpriorilor ce
susțineau acoperișul de-a lungul zidurilor. Pe măsură ce înaintau, pipăind de-a
bușilea printre obiectele bizare aruncate la gura podului, norul de praf se
ridica în urma lor, în fuioare subțiri, către luminatoarele în formă de solzi de
pește de pe acoperiș. Din întuneric, Nikos îl auzi în spatele său pe Chiril:
-Nikos, mai
avem mult?
-Nu,
ce vrei?
-Auzi,
Nikos? Ne umplem sânul cu porumbei și eu zic să plecăm cât mai repede.
-În
regulă! Dar ți-am zis de la început că nu trebuie să vorbești tare!
Chiril îi aruncă o privire încruntată
și își lăsă capul în piept.
-Am
uitat, Nikos! Am vrut să te aud, doar. Mi-ai spus că nu există spirite care să
locuiască sute de ani în pod. Mi-ai spus, nu-i așa?
-Ți-am
spus, Chiril! Știi că nu trebuie să scoți o vorbă!
-Am
uitat, Nikos!
-Acum
trebuie să fim atenți, să nu facem o prostie! N-avem prea mult timp,
știi, nu?
-Așa-i!
Da' mergi mai încet, să nu cumva să dăm cu capul în ceva!
-Nu
te teme! Ia-te după mine, doar am mai fost pe aici!
Nikos se
întoarse spre Chiril și-i făcu un semn ștrengărește din ochi. Zâmbi cu gândul
la naivitatea prietenului său de joacă. Chiril îi zâmbi și el. Apoi privirea îi
alunecă spre cotloanele podului, unde se simțea freamătul porumbeilor stârniți
din cuiburi – iar Nikos încă zâmbea fericit, cu gândul la păsările pe care le
și simțea zvârcolindu-se prin sânul cămeșilor. Căutând prin cuibare, copiii îşi
vârâră în sân câțiva pui mai mărișori. Nikos prinse de-o aripă un porumbel
bătrân, dar acesta i se smulse din mână și zbură afară, prin portița deschisă
în peretele lateral. Mâna sa întinsă nu-l ajunse în zbor, ci îi
alunecă pe genunchi, sprijinindu-se în ușița care se deschise larg în afara
acestui perete. Zări curtea depozitului, un mic gang și dincolo de gardul de
scânduri, o clădire cu ferestre mari, prin care lumina zilei trecea cu ușurință
într-un salon cu câteva persoane. Printr-o fereastră deschisă răzbătea, până la
gura podului unde se afla Nikos, o melodie cântată de cineva la un pian pentru
începători. Zgomotul porumbelului scăpat afară atrase atenția copilei de la
pian. Nikos zări doi ochi arzători scânteind prin geamul ferestrei, care îl
săgetară cu o căutătură ciudată. Privi mai atent, să-și întipărească în memorie
cui aparțineau acei ochi mari şi negri, dar nu le găsi asemănare cu ai vreunei
fete din cartierul lor.
-Nikos?
îl auzi în spatele său pe Chiril.
-Ce
vrei?
-Fugi
de-acolo! Dacă te vede cineva?
-Și
ce-i?...
-Păi
dăm de dracu', n-ai spus tot tu? Nu vreau să dăm de bucluc!
-Nu-ți
face tu grijă! Mă descurc eu! Dar l-am scăpat pe ăla mare, unul porumbac.
-Dă-l
încolo! Eu zic să mergem! Ne ajung ăștia.
-Mergem,
Chiril. Hai, ia-o înapoi!
Nikos se
întinse și trase de portița podului, așa cum fusese înainte. Se luă după
Chiril. Îl auzi întrebând:
-Ai văzut-o?
-Ce
tot vorbești acolo?
-Pe
fata aia... Ai văzut-o?
-Ce
te roade? Hai, spune clar!
-Am
vrut să știi că nu mă bag... După scurt timp: Așa-i
că era frumoasă, Nikos?
-Îhî!
Și Nikos respiră adânc.
Un neastâmpăr neobișnuit începu să o
stăpânească pe Iriana, cu cât se apropia de finalul melodiei. Visase tot timpul
cât cântase și acum parcă se trezea. Era un pic uimită că mă descoperise,
simțindu-mă ca și când nu mi s-ar fi întâmplat nimic și chiar mai mult, găsise
puterea să îmi alunge gândurile negre cu ajutorul pianului. Dar nu putea să nu
fie uimită că visase ceva ireal pe muzica aceea... Plauzibilă rămânea doar
întâmplarea din dimineața acelei zile, la care pesemne nu înceta să se
gândească. Încă mai plutea în salon ambianța cauzată de partitură. „Parcă
ar fi fost prizonieră între pereţii ăştia şi ar fi dorit să fugă... Să fugă
undeva, unde să nu o mai găsească nimeni”.
Și m-am
mirat: na, ce gânduri îmi veneau și mie! Simțise că mă uitam mult prea
insistent la profilul ei, ca și cum mă uitam prin ea ori încercam să caut ceva
dincolo de ea. Statuile, tablourile, care dănţuiseră şi ele şi plutiseră
prin salon, deveniră nemişcate, ca la început. Ridicându-se uşor, Iriana se
înclină spre mama ei.
Îmi
ziceam: „Și când te gândești, poate n-am să știu nimic din viața ta, din
trecutul tău! Nu, acum în niciun caz nu va trebui să te las să pleci în camera
ta! O, Doamne! Și nu-mi vine nimic în cap, o frază, ceva, cu care s-o rețin
lângă mine”.
Ea se
gândea: „Dacă mai rămân, presupun că va încerca să mă acopere cu întrebări,
să-i spun totul și să-mi trădez sufletul, ca pe urmă să mă trateze cu mila lui…
Trebuie să fie ceva la mijloc, cu insistența privirilor ce mi le tot aruncă!
Ori crede că pot fi eroina cu care să se joace în povestirile sale? Asta nu!”
Schiță un mic zâmbet și, în timp ce băteam din
palme încântat, știam că avea să urce grăbită în camera ei. M-am ridicat de pe
divan și i-am strâns mâna, în semn de recunoștință, gazdei mele. Doamna Oteea
avea fața gravă și întunecată.
-Ești sigur că
poți merge și singur? mă întrebă e cu o tresărire a sprâncenelor.
-Nu
mă simt prea bine, mi-e capul greu, desigur, dar de mers până la mine acasă nu
cred că-mi va lua prea mult efort! Vă mulțumesc pentru ajutorul dat, doamnă
Oteea!
În prag,
ca și cum mi-aș fi adus aminte de ceva ce parcă uitasem, i-am adresat o
întrebare:
-Aș
vrea să scriu un eseu despre un talisman... Unul identic cu cel din cutia cu
amintiri a Irianei. Asta, cred eu, mi-ar aduce liniștea de dinainte de întâmplarea
de azi. Însă, știți, noi scriitorii, deh, cu metehnele noastre... Mi-ar prinde
bine să am în față, când mă voi apuca de scris, talismanul cu jumătatea aceea
de drahmă. Mi-a venit în minte ceva legat de taina unui talisman încropit
într-o casă bântuită, într-o poveste din trecutul unei familii mult încercate
de destin. Poate legat de cealaltă jumătate care lipsește, ceva în sensul
acesta... Credeți că mi-l puteți împrumuta pentru o zi? Doar atâta vreme cât
voi scrie eseul acela, apoi vi-l înapoiez. Ce spuneți?
-Chiar
crezi în lucrurile astea?
-Noi,
scriitorii, credem și încercăm să le tălmăcim într-o viziune
alegorică. Ca și cum aș vedea toate astea într-un tablou oarecare din Sfânta
Scriptură. Nu zicea Ioan: „Ferice de cel ce păzește cuvintele proorociei din
cartea aceasta… Căci vremea este aproape”?
-Mă
bucură foarte mult că ești un om credincios! rosti doamna Oteea cu sinceritate.
Cine știe? Poate îți vom citi și noi povestea. Și cu toate că nu pot să dezleg
misterul cererii dumitale, un fapt rămâne cert, dictat de rațiunea dumitale și
dorința de a scrie. Nu mă îndoiesc că ai și anumite calități sufletești și
trebuie să fie la mijloc un motiv temeinic! Ceea ce mi-ai spus acum îmi
întărește convingerea că plănuiești dumneata ceva. (Mi-era teamă de un refuz și
am săltat neputincios din umeri. A înțeles că eram dezamăgit.) Desigur,
desigur!… Dar să nu știe Iriana că ți l-am împrumutat! Nici nu s-ar putea să
fie altfel, nu?
Am asigurat-o că nu voi ieși din vorbele dumneaei. Pentru asta, mi-am
unit degetele, pecete, peste buze. Se grăbi în casă, apoi îmi puse în palme
talismanul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu