Când paradisul coboară pe pământ
Parcă vrând a da vuiet în cetatea Devei, poeta Camelia
Ardelean scrie pătimaş, încercând
cu pana sub stele poezia, cu plăcerea de a trăi printre întrebări și
bucuria pe care ți-o poate da diversitatea genurilor poetice ce o modelează,
fără a avea nevoie să capete răspunsuri, fiindcă șansa stă în admirația de a
ridica „stânca lui Sisif” (cuvântul) până la sufletul cititorului. Lumea
radicalizată de poetă este o lume înălţată până la condiția misterului și orice
poem al ei este o stare a trăirilor, ca semnificație a bucuriei de a versifica în
stil clasic, în rondel, sonet, ronset, pantúm, schaltinienă, fabulă, parodie ori
haiku, iar realizarea acestei perspective e ținta oricărui contact cu lumea de dincoace ori de dincolo.
În volumul intitulat La margine de curcubeu (Editura
Armonii Culturale,2018), Camelia Ardelean se arată cititorului ca o poetă a
bucuriilor pasagere, rămasă în cheia unui orizont cu suișuri și coborâșuri, dar
împăcată cu tristeţile zilei care tocmai a trecut prin viața ei. Natura cvasipesimistă
a poeziei (din cap. IV – Vers clasic), cu suflu puternic
pentru accentul liric al acesteia, macină fiinţa poetei capabile de un „optimism”
interior ascuns, dar pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei
perspective de „anotimpuri în infern”, reinventat în rondeluri, sonete ori
ronset (vezi cap. I).
În rondel o regăsim alături de simbolul curcubeului (acea
coloană de lumină), unde „îngerii se-nclină”, trăind bucuria unui orizont nou
în poezie. Alteori, printre „florile de tei” risipite peste „jurămintele din
gară”, caută să ne poarte „în lumea pașilor de lut,/ pe ulițe de timp uitate”,
dar pavate cu iluzii. Astfel, Rondelul patimilor noastre ne aduce
la picioare „zăpada patimilor”, pentru că, gândind și simțind antropomorfic,
natura e de căutat ca antidot al singurătății: „Plimbăm cuvinte printre astre,/
De întuneric mai săraci –/ Zăpada patimilor noastre,/ Căzând febril pe-un câmp
de maci.// Hoinari prin suflete albastre,/ Ai curcubeielor cârmaci,/ În
slove-ntinse pe araci,/ Unim simţirile, sihastre.// Zăpada patimilor
noastre...”.
De departe o poetă feministă de o sensibilitate lirică
uneori incandescentă, Camelia Ardelean face parte din categoria poeţilor care scriu o poezie anticonvenţională şi
neo-suprarealistă la nivelul imaginarului, punând accente pe reconstituirea
pseudo-epică a unor stări intime proiectate într-un tablou cotidian.
În sonete, îi simțim parfumul din „floarea de gutui”
(vezi sonetul Sub scânteierea florii de gutui), unde iubirile ei sub patimi
„zdrobite”, ca un torent în cascadă, au „gustul amărui” al nenorocului: „Şi
domolind silabe-n călimară,/ Am cutezat, în vise albăstrui,/ Să îmi agăţ
iubirile în cui,/ Ca pe-o ebóșă palidă, neclară.// Când degustăm himerele în
doi,/ Precum o pâine coaptă-ncet pe vatră,/ Sau înotăm prin lanuri de trifoi,/ Sărind
pe nenoroc, din piatră-n piatră...”.
Când atacă genul pantúm, povestea ei are tandrețea unei
aristocrate hipersensibile în poezie: „Cade iarna peste vie,/ Ca un voal de
pânză gri;/ Sub a nopţii draperie/ Zboară gânduri în fâşii./...// (Din tenebre
s-a ivit/ Şi în suflet îmi rescrie/ Buzele
ce le-am iubit.)/ Cade iarna peste vie...” (Cade iarna...).
Ronsetul aduce, în cazul autoarei Camelia Ardelean, un
alt simbol al purei mijlociri a elementului natură în universul a tot ce e
omenesc. E un fel de a spune că, odată cu revigorarea naturii (pădurea trezită
la viață: „Natura, toropită, iarăşi
cască”), are loc (și) o reintrare umană în scenă, chiar și
personalizată, a „amurgului” din jilțul de aur, „cu zarea și poemele în spate”,
asemenea unui rege pământean: „Râvnind
în taină doruri a-nţelege,/ Din nopţi târzii, al verilor confrate/ Îşi plimbă
trena cu seninătate;/ Deasupra unui deal se reculege.” (Coboară-amurgul...).
Pornind de aici, eroticul e
înălțat la rangul idealității. Poeta e pregătită să viseze, în fața acestei
lumi misterioase și să devină melancolică dinaintea ei, pendulând între
povestea de dragoste dintre „un el și o ea” (sub lună „la debarcader”) și
peisajul obișnuit al toamnei ca anotimp: „Pe chipul tău e-o lume de mister,/ Un
albatros îţi tremură sub gene;/ Când mă cuprinzi cu braţele, alene,/ Desprinse
din sinapse, toamne pier” (Pe chipul tău...).
În fabule (cap.
II), aflată mai mereu în mijlocul evenimentelor din lumea celor care nu cuvântă,
preferând voluptatea vizuală și senzorialul, autoarea notează și trăiește din
plin toate aceste „mici delicii” oferite de personajele sale, la tot pasul.
Imagistica discursului său liric (subtil ironic uneori) are, pe alocuri, o
cruzime specifică, expresionistă, onirică. Iepurașul și bufnița e povestea unui
iepuraș mult prea încrezător (dacă nu credul) în „ajutorul” unei vecine „de
scorbură” (bufnița), iar pățania lui devine morala fabulei („Prietena” îl
dirijă/ Direct în cuhnia-i bogată,/ Ţintind o pungă de salată,/ Apoi, grăbită-l
devoră). Cu o notă distinctă a concretului, autoarea are umor, frământări de
iscoditor al vieții cotidiene și chiar se simte teleportată în lumea
necuvântătoarelor. De amintit, aici: Pupăza și vulpea; Libelula
și bâtlanul; Furnica și cocoșul.
Cu genul haikuului (cap. III), sentimentele poetice sunt
exprimate în acea „iluminare instantanee” a unui spațiu metafizic personalizat:
„pe fața mamei –/ cârduri de nori cenușii/ așternând culcuș” (haiku
II).
Cu Vers(ul) clasic (cap. IV),
cititorul este atras într-o călătorie lirică. Savurând sonoritatea și
cantabilitatea versurilor, cititorul nu știe ce poate admira mai întâi: sentimentul
unei libertăți în a scrie despre tot ce se întâmplă în Edenul de dinaintea
păcatului sau e doar participant la dialogul cu natura și omul bântuit de
resentimente.
În poemul Trec nopțile-n convoaie, o găsim luându-și în pumni destinul sub
„fâșiile de gânduri împunse de tristețe”. Alteori, doar „cu visele pe
umeri” (din pânza înstelată), împletește poeme celui drag (vezi Ești
luna mea). Forma sa lirică o întâlnim şi la poeții contemporani, în
poeziile lor de dragoste, poezii formate prin două câte două versuri
încrucișate, rimate.
În poemul De ce să fiu o lacrimă…, ne vorbește
voalat despre damnarea poetului într-o lume fără fard, fără speranţe: „De ce să
fiu o lacrimă ce ţipă/ În buzunarul vântului hoinar,/ Când pot să prind azurul
de-o aripă/ Şi să-l dezbrac de crudul avatar?/ De ce să fiu o frunză care
doare/ În legănarea-i ternă spre pământ,/ Când din ferigă pot să ţes culoare/ Şi
s-o aştern pe mustul din cuvânt?” etc.
Rătăcind în lumea dezamăgirilor, a spaimelor şi
angoaselor de tot felul, simțim cum excelează în retragere interiorizată
printr-o notă dominant pesimistă: „Îmi ţin în palme inima, o frunză/ Desprinsă
din copacul care sunt,/ Pictez pe ea nervuri, ca pe o pânză –/ Simţiri adânci
cu freamătul cărunt” (vezi: Îmi țin în palmă versurile...), cum,
de altfel, în poemul Dezbrăcați de suflet deplânge destinul
celor îmbrăcați în „cămașa de iluzii roase”.
Dar odată ce se dedică poemelor de iubire, revărsate în
mirajul unui univers solar, poeta se simte răsfățată și făcută „regină într-o
seară”, acolo unde „tropotesc visările în doi” și paradisul se coboară pe
pământ atunci când „povești din carul nopții toarnă” (ca în poemul Când poveşti din carul nopţii toarnă).
Dacă ceva i se poate reproșa autoarei acestui volum,
poate e doar pasiunea excesivă pentru o anumită tehnică de construcție a
versurilor ce încorporează, uneori, cuvinte atât de ezoterice. Dar, putem noi,
oare, a răspunde, privind „prin cioburi de oglindă strivite în pupile”, la
întrebarea ce presupune un dans de umbre ce constituie o lume? Cine poate avea
toate cheile de la acest anevoios și încâlcit vis al omenirii, fără să le încurce?
Fie și numai gândindu-ne la aceasta, câtă fericire există în a visa, ce
libertate a rostirii, cât spațiu se poate da poeziei când călătorești, odată cu
poezia Cameliei Ardelean! Cititorul chiar va simți fizic prezența poeziei și, o
da, ce să mai spunem de plăcerea lecturii!...
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu