1.
Poveștile fantastice din Tărâmul Copilăriei
După trilogia
numită „Fantastia”, o nouă carte de
povești pentru cei mici, ilustrată, a autoarei Ramona Neculae Danciu, vine în
întâmpinarea celor micuți: „Poveștile
fantastice din Tărâmul Copilăriei” (Ed. Teocora, 2018). Spune autoarea: „Personal
mi-e greu să cred că poveștile vor muri definitiv”. Dacă are cine să le scrie
și va intra cu ele în sufletul și conștiința celor mici, lumea poveștilor va fi
salvată. A pornit pe drumul scrisului pentru a invita copiii preșcolari, mici
și mari, la o înțelegere a ceea ce numim magia copilăriei, pentru că într-o
societate în care oamenii nu mai scriu povești lumea copilăriei e tristă și
magia, cu adevărat, nu are la cine să vină. O face instruit și educativ, prin
intermediul poveștilor închipuite dar și cu acele întâmpări prin care își
propune să amplifice posibilitățile copilului de a intra în contact cu
regulile, normele și rosturile lumii prin finaluri cu tâlc și morală. Grija și
ardoarea cu care se apleacă asupra sufletelor celor mici iese în evidență prin
ușurința și acuratețea frazei scrise,
prin firescul dialogului purtat între eroii povestirilor, prin observația
autoarei dublată de sentimentul de iubire, înțelegere și morala pilduitoare.
Cei mici, transmite autoarea, trebuie să știe că acolo unde nu-i magie,
autoarea inventează o lume magică spre încântarea și bucuria lor. Astfel, cele
9 povestiri au ceva din magia poveștilor de odinioară, dar aici, simplitatea
aparentă a poveștii se bazează pe folosirea informațiilor necesare percepției
despre lumea necunoscută, încă, celor mici. Câteva: Mica vrăjitoare, Soarele și luna, Bostanul buclucaș, Andaluzia,
sunt acele povești unde câștigul celor mici e singura speranță că tot ce a
gândit autoarea se poate înfăptui în izbânda binelui. Pentru că atâta timp cât
e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr.
Deoarece, spune ea: „Copiii au nevoie de povești pentru o creștere frumoasă!”.
2.
La margine de curcubeu
Camelia
Ardelean (din Deva) își scrie poezia cu acea
plăcere de a trăi printre întrebări, fără a avea nevoie să capete răspunsuri.
Lumea radicalizată de poetă este o lume ridicată până la condiția misterului și
orice poem al ei este o stare a trăirilor, ca semnificație a bucuriei de a
versifica în stil clasic, în rondel, sonet, ronset, pantum, schaltinienă,
fabulă, parodie ori haiku, iar realizarea acestei perspective e ținta oricărui
contact cu lumea de „dincoace” ori de
„dincolo”. În volumul intitulat „La margine de curcubeu” (2018), se
arată cititorului în cheia unui orizont cu suișuri și coborâșuri, dar împăcată
cu tristeţele zilei care tocmai a trecut.
De o
sensibilitate lirică uneori incandescentă, ea face parte din categoria poeţilor
care scrie o poezie anticonvenţională şi neo-suprarealistă la nivelul
imaginarului, punând accente pe reconstituirea pseudo-epică a unor stări intime
proiectate într-un tablou cotidian. În sonete, îi simțim parfumul din „floarea
de gutui”, unde iubirile ei sub patimi „zdrobite”, ca un torent în cascadă, au
„gustul amărui” al nenorocului: „Şi domolind silabe-n călimară,/Am cutezat, în
vise albăstrui,/Să îmi agăţ iubirile în cui,/Ca pe-o ebóșă palidă,
neclară./Când degustăm himerele în doi,/Precum o pâine coaptă-ncet pe
vatră,/Sau înotăm prin lanuri de trifoi,/Sărind pe nenoroc, din piatră-n
piatră...”. În „pantum”, povestea ei are tandrețea unei ființe hipersensibile
în poezie: „Cade iarna peste vie,/Ca un voal de pânză gri;/Sub a nopţii
draperie/Zboară gânduri în fâşii./.../ (Din tenebre s-a ivit/Şi în suflet îmi
rescrie/Buzele ce le-am iubit.)/Cade iarna peste vie...” Savurând sonoritatea
și cantabilitatea versurilor, cititorul nu știe ce poate admira mai întâi:
sentimentul unei libertăți în a scrie despre tot ce se întâmplă în Edenul de
dinaintea păcatului, sau e doar participant la dialogul cu natura a omului
bântuit de resentimente. În poezia de iubire, poeta se simte răsfățată („regină
într-o seară”), acolo unde „tropotesc visările în doi”.
3.
Rugă
Rodica T.
Soreanu nu este o poetă mistică, deși volumul ei intitulat „Rugă” (ed. PapiruS Media, 2018) i-ar sugera cititorului că
aceasta e calea către lumina lui Dumnezeu. Când cuvântul devine „suflet”, deasupra
fiecărui gând arcuit ca o punte, spre cer, ruga ei vine din „durerea de a
vedea/Lumina” și cuvintele acestui tăcut ritual nu fac decât să „tune în
măruntaiele pământului”. Suntem înconjurați de tâlcuri și mituri, dar le ucidem
din grabă și nepăsare ori ajungi să nu mai cauți decât valuri și ondulații în
acest ocean al sorții. Rugă e ca un
evantai „infinit de vieți secvențiale” care bat la poarta „pleoapei” ca în
ferestre magice. Floarea, strigătul, pasărea, vântul, focul, apa, caii, lumina,
piatra, îngerul, cerul, luna, pădurea etc., devin obsesii pentru poetă, ca
niște simboluri în poezie. În uimirea celor care au îndrăzneala să-și arunce
unele priviri fugare „la malul visării”, ea scrie poezie ca poeta desprinsă din
„nesomnul florii”: „Suntem izvorâtori de ape fantastice/Pe care ca prin fum
călătorim./Suntem slujitorii puterii numită dor/Dar și rod./Timid ancorăm
uneori/La malul visării”.
Ruga devine și o
imensă cortină, așteptând să cadă peste „negurile nopții”, să-i arate scara cu
care să urce cât mai sus și a trece de dincoace/dincolo, de a armoniza cu
„lirism vindecător” spaima plutirii noastre pe pământ: „Strecoară Doamne,
ale/Nopții neguri mai repede/Căci trupul meu acesta/Trecătorul ar rodi/Liniștea
lui de fruct/Mă împresoară/Și nu mai știu a urca”. Până și „iubirea” e doar o
iluzie târzie pe care, cu tristețe, o resimte inima: „E târziu să ucizi pasărea
cântătoare/Ce ți-a robit inima/E târziu să mai crezi/Că n-o poți auzi”. Recompusă
din fragmente cu valoare afectivă, viața poate deveni „o fântână fără trepte”
în care se va turna visător viitorul, cu toate tristețile unor „însingurări crescute din iubire”, de
găsim un suflet captiv în viață, moarte, iubire, cunoaștere, etc.
4. „Rugăciuni din
orașul cel orb” (Editgraph, 2017) a poetei Valeria Manta Tăicuțu, îi va
prilejui cititorului un festin emisiv și un cadru iluminat de corale poetice,
care amintesc de psalmii biblici, topindu-şi totodată înţelesurile adânci
atât în forma sonetului, cât și în cea a versului alb. A scrie poezie
religioasă de calitate constituie o provocare hermeneutică a codurilor de
lectură, deloc lesnicioasă, mai mult sau mai puțin detectabilă unei temperaturi
lirice obișnuite. Astfel de incantații lirico-biblice au foarte mult din
inventivitatea imagistică a poeziei postmoderniste, iar a o mai aşeza şi în
forma dificilă a sonetului presupune o experienţă îndelungată într-ale
poeziei. Cartea poate fi decriptată asemenea unui tablou iluzoriu al
depresiei-revoltate pentru poeta împinsă fără voie în lupta cu morile de vânt
din oraș. În cazul sonetelor psalmice, poezia devine un „canticum” liric, în
care rezonează imaginația pendulară între credință și tăgadă, cum că lumea va
putea fi salvată, terapeutic, prin poezie. Mai mult de jumătate din poezia
cărții la care facem referire este o poezie psalmică de dragoste și purificare
îngerească: „întru suspin am ostenit și plânge/cămașa de pe mine, Preaînalte,/e
pat de suferință orice noapte/și par pictate zorile cu sânge;/dinspre vrăjmaș
vin des bârfeli și șoapte/și-n foc se schimbă tot ce mă atinge”. Orașul e acel teritoriu
în care poeta deține și armura salvatoare: „și-atunci fac să tremure cuvintele
într-o lesă,/le fac să tremure și ele devin corcituri sfrijite, cățele cu/burta
lipită de șira spinării, năpârlite,/nu mai fac nici măcar căței otrăvitori de
plumb./Doamne, am devenit mută, vreau să mă rog și nu pot...” Există o
dualitate a rostirii, un déjà-vu/déjà-senti al unui „am uitat că trăiesc” mimat
perfect, tocmai pentru a pune în contrast normalul și grotescul ori visele
altor poeți „vorbitori, crescuți de oraș prin canale”.
Volumul anunță
neîndoielnic o schimbare în sensul găsirii timbrului propriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu